MIHAI EMINESCU în TIMPUL – ALALTĂIERI S-A ÎNTÂMPLAT O MINUNE …

„Românul” a vorbit adevărul – se poate mai mare minune? Şi încă aşa de neted, aşa de cu prisosinţă, încât articolul guvernamental care a văzut lumina zilei la 23 călindar (4 făurar) pare ieşit dintr-altă pană, nu din cele obișnuite. Deci fiind
aproape cu desăvârşire identic cu vederile noastre, îi dăm locul de onoare şi-1 publicăm mai întreg, atârnând de el un mic rezumat și un scurt comentariu.

Iată dar ce zice primul Bucureşti al „Românului" de la 23 călindar (4 făurar).
Existenţa Camerelor actuale, se scurtează din ce în ce mai mult prin necesitatea de a ajunge la alegerea şi convocarea Camerelor de revizuire. Propunerea de declaraţiune că e trebuinţă a se revizui art. 7 din Constituţiune este şi depusă de guvern de mai multe zile pe biroul Corpurilor legiuitoare; în curând va trebui a se face întâia citire şi apoi, dacă propunerea va fi adoptată, în 30 de zile, Camerele vor înceta fatalmente de a mai exista.

Cu toate acestea, trebuie să o spunem cu adâncă părere de rău, Camera pare a nu prea avea conştiinţă de poziţia în care se află şi de greutatea sarcinii ce mai are de îndeplinit până la expirarea mandatului său.

În loc de a se folosi de fiecare oră ce mai are de trăit spre a săvârşi lucrări utile, care ar recomanda-o ţarii şi ar face-o să merite bine de la dânsa; în loc de a căuta să termine cât s-ar putea mai repede votarea legilor urgente ce sunt supuse dezbaterilor ei; în loc de a se sili să îndeplinească cel puţin în parte programa de îmbunătăţiri supusă, ci prin discursul tronului la deschiderea sesiunii actuale şi primită cu fericire de dânsa prin răspunsul făcut tronului, îşi pierde din contra un timp preţios în nesfârşite discuţiuni chiar asupra chestiunilor celor mai neînsemnate.

Din cel mai neînsemnat articol de lege, din orice interpelare, din oricare chestiune de regulament ce-i place vreunui membru al acestei Camere s-o ridice se face materia unor neterminabile discursuri, nu numai fără un interes real pentru chestiunea ce le serveşte de prelest, dar şi de cel mai nenorocit efect pentru prestigiul regimului nostru parlamentar şi pentru îndeplinirea datoriilor ce are acest Corp legiuitor către ţara ce 1-a ales. Simţul măsurii pare a fi cu totul necunoscut multora din oratorii ale căror discursuri umplu dările de seamă oficiale ale şedinţelor Camerei. Nu mai zicem nimic despre simţul datoriei. Dorinţa de a străluci pare a exercita singură cea mai funestă tiranie asupra multor spirite. Dacă cel puţin această dorinţă ar fi servită cu inteligenţă şi cu bun simţ, dar vai!

Înamoraţi de laurii tribunii, pot să fie siguri că ţara nu le va fi recunoscătoare de stearpa lor muncă oratorică, care opreşte în loc munca producătoare. Publicul, ce are mult bun simţ, îşi râde, când nu se revoltă de arguţiile şi de subtilităţile ce servesc de bază la mai toate discuţiile ce mistuiesc şedinţele Camerei; el se indignează când vede cum cei setoşi de vorbă caută nod în papură spre a putea vorbi şi cum îşi pierd timpul pentru lucruri cu totul neînsemnate, care, chiar de ar rămânea greşite, n-ar compromite nimic; el preţuieşte cu drept cuvânt că cele mai multe din dezbaterile ce absorb în deşert activitatea Camerei şi chiar a guvernului, nevoit să urmeze toate discuţiile şi chiar toate capriciile  parlamentare, nu valorează de bună seamă nici jumătate cât diurna deputaţilor, pentru timpul cât sunt ocupaţi în acele seci dezbateri. Avem convingerea că n-a existat până astăzi nici o Cameră cu mai bune simţăminte, cu mai mult patriotism şi cu mai mare dorinţă de-a face binele pentru ţară. Din nenorocire, aceste minunate simţăminte sunt în cea mai mare parte neutralizate prin lipsa de orice tact parlamentar, prin uşurinţa cu care se cere şi se ţine cuvântul ore întregi şi uneori prin lipsa conştiinţei despre gravitatea unor dispoziţiuni ce se iau şi despre consecinţele lor în practică.

Plini de idei greşite, considerăm libertatea cuvântului ca un drept ce l-ar avea fiecare fiinţă vorbitoare de a rosti pe lung şi pe lat tot ce-i trece prin gând, cu îndatorirea pentru toţi aceia ce nu vorbesc să-l lase să povestească până în capăt tot ce naşte spontan în creierii săi; nu băgăm de seamă că, practicând în acest mod regimul parlamentar, compromitem interesele ţării şi risipim chiar averea contribuabililor în diurne plătite pentru servicii foarte minime.

Şi în Englitera, şi în Helveţia, şi în Belgia se practică regimul parlamentar, în toată puritatea lui; dar ia să cuteze un orator, şi mai cu seamă unul de a doua sau de a treia mână, să ţină un Corp legiuitor în loc cu discursuri nemăsurate şi va fi îndată pus la regulă de colegii săi. Însuşi dl Disraeli, astăzi lord Beaconsfield, la începutul carierei sale parlamentare, cutezând a se arunca în discursuri ce treceau peste măsura obișnuită, fu silit de mai multe ori să tacă prin protestările colegilor săi şi chiar să iasă din Camera Comunelor. La noi însă oricare vorbitor ce nu promite câtuşi de puţin a deveni un lord Beaconsfield absoarbe timpul Camerei în discursuri ce ţin ore întregi; o sută de deputaţi aşteaptă în nelucrare, ţara reclamă în deşert îngrijirea intereselor sale şi contribuabilii plătesc la diurne pentru ca dl cutare să vorbească.

Nu astfel vom răspunde la aşteptarea ţării; nu astfel vom întări în România regimul parlamentar şi instituţiunile libere; din contra, le compromitem. Conjurăm pe toţi deputaţii ce au conştiinţă de gravitatea situaţiei pe care o desemnarăm să se întrunească şi să se concerteze spre a lua altă direcţie; să se hotărască fiecare a pune frâu mâncărimii sale de vorbă, cel puţin în chestiunile ce nu le cunoaşte şi nu le-a studiat, căci altfel vom ajunge la expirarea mandatului legislaturii actuale fără ca ea să aibă înscrise la activul ei acte care s-o recomande naţiunii.
Până aci, „Românul” de la 23 călindar (4 făurar).

Vasăzică „Românul” constată cu adâncă părere de rău că actuala Cameră: n-are conştiinţă de poziţia în care se află şi de greutatea sarcinii de îndeplinit; îşi pierde timpul preţios în nesfârşite discuţiuni asupra chestiunilor celor mai netrebnice; deputaţilor le place a lua chestiuni fără de niciun interes drept pretext pentru a ţine discursuri ce nu se mai mântuie şi de cel mai nenorocit efect; oratorii vorbesc numai de dorinţa de a străluci, fără inteligenţă şi fără bun-simţ, înamoraţi de laurii tribunei fac munca stearpă; şi publicul râde, ba se revoltă de arguţiile şi subtilităţile ce servesc de bază la mai toate discuţiunile; în fine publicul se indignează, văzând pe setoşii de vorbă căutând nod în papură pentru a pierde timpul pe nimicuri; se pierde timpul cu capricii parlamentare, cu dezbateri seci, care nu valorează nici jumătate cât diurna; Camera, prin lipsa de orice tact parlamentar, prin uşurinţa, cu care cere cuvântul, prin lipsa de conştiinţă prin mulţimea de idei greşite, prin aceea că orice fiinţă vorbitoare spune pe lung şi pe lat tot ce-i trece prin gând şi povesteşte până în capăt tot ce-i născoceşte creierul, prin toate astea compromite interesul ţării şi risipeşte averea contribuabililor; cu mâncărimea lor de vorbă deputaţii tratează chestiuni ce nu le cunosc şi nu le-a studiat, compromiţând regimul parlamentar şi instituţiunile libere ş.a.m.d.

Ei bine, o Cameră care n-are conştiinţă de datoria ei şi risipeşte timpul pe nimicuri, se servește de chestiuni ca de pretexte de vorbă deşartă, are numai dorinţa de a străluci fără inteligenţă şi fără bun-simţ, o Cameră care se serveşte în mai toate discuţiile de arguţii şi subtilităţi ridicole ce indignează publicul, ca acel care caută nod în papură şi-şi pierde timpul cu secături ce nu fac cât jumătatea diurnei, o Cameră care tratează chestiuni ce nu le cunoaşte şi nu le-a studiat, care compromite interesul ţării, regimul parlamentar şi instituţiile libere, o Cameră care risipeşte averea contribuabililor – ştiţi ce este cu toate acestea o asemenea Cameră în ochii „Românului”? Nesimţitoare? Nepatriotică?

Nu.
Cea mai bine simţitoare, cea mai patriotică, cu dorinţa cea mai mare de a face binele ţării, precum n-a existat de când lumea una mai bună şi mai de treabă.
Dacă „Românul” poate atribui patriotism, abnegare şi cele mai bune simţăminte la oameni de care publicul râde pentru arguţiile, subtilităţile, pretextele de vorbă lungă şi lipsa lor de inteligenţă şi de bun-simţ, dacă o poate aceasta ,,Românul", fac-o sănătos şi să-i fie de bine. Noi nu putem.

Mihai Eminescu
26 ianuarie 1879