Prima explicaţie ce mi-a venit pe limbă (şi am găsit-o sugerată şi în textul domnului Lungu) e că scriitorii amintiţi mai la deal şi-au proiectat dezgustul pe care-l aveau faţă de Lari şi Vieru asupra tuturor basarabenilor. Pentru că îi percepeau pe cei doi scriitori ca fiind cu mult rămaşi în urmă faţă de cultura română, şi-au transferat această percepţie asupra întregului spaţiu cultural basarabean, pe care, de altfel, îl cunoşteau superficial sau nu-l cunoşteau deloc, pentru că, dacă l-ar fi cunoscut mai bine, pur şi simplu ar fi trebuit să se jeneze ca să se lanseze cu asemenea teze aberante. Or, este evident faptul că Adrian Marino sau Nicolae Manolescu au emis judecăţi defavorabile literaturii şi societăţii basarabene în necunoştinţă de cauză. Dovadă sunt chiar textele lor, unde aceste acuzaţii nu sunt acoperite de argumente sau sunt pospăite cu dovezi din zona biografiei politice a celor doi scriitori (cum poţi, însă, să judeci o literatură întreagă din auzite sau plecând de la textele şi discursurile a doi scriitori?). Sentimentul pe care-l am eu e că, într-adevăr, Adrian Marino şi Nicolae Manolescu au vorbit despre basarabeni de după ureche sau bazându-se pe spusele unor scriitori români sau basarabeni pe care-i cunoşteau personal şi care vedeau (sau aveau un interes să vadă) realitatea din zona estică a Prutului în culori foarte întunecate şi nu au mai avut timp (sau chef) să verifice dacă informatorii lor aveau sau nu dreptate.
După părerea mea, dacă Nicolae Manolescu sau Adrian Marino ar fi trecut Prutul sau ar fi citit chiar ei operele literare basarabene rezistente, ar fi fost imposibil ca să nu-şi schimbe părerea despre basarabeni. Ar fi fost suficient să-i citească doar pe Vlad Ioviţă, Vladimir Beşleagă, Ion Vasilenco, Nicolae Vieru, Eugen Lungu, George Meniuc, proza scurtă a lui Grigore Chiper, eseurile Mariei Şleahtiţchi şi ale lui Nicolae Leahu, proza scurtă a lui Anatol Moraru, textele critice ale lui Andrei Ţurcanu, memoriile lui Vadim Pirogan, proza de război a lui Vlad Grecu, proza scurtă şi dramaturgia lui Andrei Burac, dramaturgia parodică a lui Nicolae Negru şi a multor altora, ca să înceapă să-i vadă într-o altă lumină pe basarabeni. Ba mai mult de atât, dacă ar fi cunoscut volumele de versuri ale Leonidei Lari de până la 1988 care sunt realmente foarte bine scrise şi foarte interesante (Piaţa Diolei, Marele vânt, Mitul trandafirului sau Scoica solară – oare aceste cărţi se găsesc şi în grafie latină?), nu cred că ar fi putut s-o perceapă pe aceasta doar prin felul cum a evoluat poeta şi omul Leonida Lari după 1990. Până şi în ceea ce-l priveşte pe Grigore Vieru lucrurile nu sunt chiar atât de simple, fiindcă mai există şi un Grigore Vieru minimalist şi cu acesta oare ce facem? Necunoscând toate aceste lucruri, însă, cei doi critici nu au făcut nimic altceva decât au reluat câteva prejudecăţi despre societatea şi literatura basarabeană, sporind şi mai tare confuzia. Dar oare cui îi foloseşte acest lucru?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
