Constantin Tănase

Oi, Reabina kudreavaia…

 Port de mai mulți ani în suflet proiectul unui eseu despre o femeie. Despre femeie „în general”. Am încercat de câteva ori, dar nu l-am putut scrie. Tot adunând și alegând cuvinte, fapte, chipuri la acest subiect, mi-am dat seama că scrisul nu mergea. Am tot amânat proiectul până l-am „îngropat” – am un „cimitir” întreg de asemenea subiecte „îngropate”. De ce să chinuiesc cititorul cu lucruri în care încă eu însumi nu m-am lămurit până la capăt?

Dar m-am apucat totuși să scriu „despre femeie”, apoi nu pentru că „vine 8 Martie”, deși, fiindcă a venit vorba, aș face, totuși, o remarcă strict personală în legătură cu această dată.

Nu-mi place această „sărbătoare”, deoarece anume în timpul ei iese la iveală atitudinea ipocrită a societății față de femeie – cât fac numai „mesajele de felicitare” ale „bărbaților” din fruntea țării adresate „mamelor și iubitelor noastre?” Sunt cel puțin jenante aceste gesturi de iubire la hurtă, de respect din oficiu, de gingășii protocolare. Nu doresc să politizez problema, dar cred că nu numai eu rămân dezarmat în fața acestor „mesaje” atât de nelalocul lor. Există doar femei concrete și iubiri concrete; iubirile nu pot fi „concentrate” într-o singură zi a anului, pentru că astfel rezultă doar un spectacol al fățărniciei… Am atacat, totuși, acest subiect anume în ajunul lui 8 Martie, dintr-o simplă și fericită întâmplare.
… Am prins duminică la radio un cântec nou al Zinaidei Julea. Nu știu cum se numește, nu știu ale cui sunt versurile și muzica, dar piesa mi-a răvășit sufletul. Țin să mărturisesc cu această ocazie că viața mea e împărțită „pe cântece”. O lună pot fi dominat de Tudor Gheorghe, o lună – de Vangelis, o altă lună – de cântecele Bucureștiului de altădată… În ultimul timp, eram „în luna lui Mihai Ciobanu”. Cutremurătorul lui cântec pe versurile de Gr. Vieru, „Casa părintească nu se vinde”, îmi oblojea nu numai niște dureri personale legate de „o casă văduvă și tristă de la margine de Prut”, rămasă a nimănui la Nemțeni, nu departe de Bujorul lui Mihai… Această „casă părintească nu se vinde” e un alt fel de „se urcă Basarabia pe cruce și nu știm învierea când va fi…” a lui Păunescu. Printr-un întâmplător joc de asociații și gânduri, cântecul lui Mihai Ciobanu mi s-a părut – în contextul ultimelor evenimente politice de la Chișinău – o replică zguduitoare la proiectul de federalizare. Nu știu dacă președintelui Voronin îi place muzica populară moldovenească (căci, în ceea ce privește preferințele sale față de muzica românească din alte zone, am multe motive de îndoială), dar într-un fel anume acest cântec ar trebui să-l sensibilizeze și pe dumnealui – are și el o „casă părintească care nu se vinde”, are și el „o casă văduvă și tristă”, chiar dacă nu-i la margine de Nistru. Acesta ne-a fost destinul – să avem o istorie care se zbate de aproape două secole între două maluri de ape. I-aș sfătui pe consilierii Domniei Sale să-i pună dlui președinte caseta cu acest cântec, s-o asculte când se pornește la negocieri cu Putin și Smirnov…

Datorită textului lui Vieru și vocii lui Ciobanu, acest cântec e mai de folos decât zeci de editoriale patriotice. Avem și noi un noroc – după ce Nicolae Sulac a ținut câteva decenii acest neam grămăjoară cu cântecele lui, a venit rândul lui Mihai Ciobanu să cheme înapoi acasă neamul ista împrăștiat prin lume.

Dar vorbeam de cântecul Zinaidei Julea. Recunosc, îmi place această cântăreață cu vocea ei când moale, ca o aromă de gutuie, când tulburătoare ca pânzele unei corăbii ce se topesc în seninul Mării Marmara, când aprinsă ca o pădure cuprinsă de pojarul toamnei, când tremurătoare ca o tăcere cu țurțuri de aur pe la margini… Cântecul Zinaidei m-a readus în altă dimensiune a realității, a acelei realități strict marcate în timp și spațiu între Hotare – Viața și Moartea.

Toate marile noastre drame, toate micile noastre necazuri, toate bucuriile și nenorocirile, toate frumusețile și porcăriile vieții noastre încep și se termină între aceste două Hotare, de unde și nepotolita sete de a mai sorbi din lumina dintre aceste două Hotare. Jos e norul,/ Sus e luna,/ Aș muri, dar nu acuma./ Ci-ntr-o toamnă când dă bruma,/ Să se mire toată lumea – zice cântăreața. Ca să vezi, Doamne, ce minuni se mai pot întâmpla și în lumea aceasta – într-o țară săracă și tristă, care trece dintr-o extremă în alta, cu oameni dezorientați, decepționați de toate – și de politică, și de istorie națională, și de limbă română – o țară nimerită pe mâna unor rătăciți care se cred veșnici și care ne pregătesc alt imn, alt drapel și alte proverbe, uite că în această țară o femeie ia microfonul în mână, ca pe o armă, și ne îndeamnă „să murim, dar nu acuma”. Nu, nu politizez, nu „ideologizez”, dar e plină de optimism fatalitatea aceasta… Pentru că, dacă totuna ni-e dat să ne ducem, de ce să ne ducem acuma, dar nu într-o toamnă când dă bruma? Fiindcă, până „în toamnă” ceea vor mai fi niște primăveri cu liliac înflorit, va mai fi o dragoste cu cireșe la urechi, vor mai fi niște flori cu lămâiță… De ce să nu le mai avem încă o dată pe toate acestea, să le avem cu voluptate și demnitate? De ce să ne grăbim în alte cosmosuri când cosmosul de aici, atât de simplu și de măreț – „jos e norul, sus e luna” – încă nu a fost trăit și înțeles până la capăt?

Și iată că lucrul acesta, foarte important pentru noi toți, a trebuit să ni-l reamintească o femeie. Și nu una „abstractă”, despre care mă pregăteam eu să scriu ceva. Acest cântec m-a și așezat la masa de scris, m-a dus departe în timp, pe prispa acelei case văduve și triste de la margine de Prut. Casa aceasta, rămasă acolo, cu fața plânsă întoarsă către Prut și cu poarta hrentuită spre hudița ceea adâncă ce duce spre Chișinău, este una din durerile mele care nu au leac de alinare.

De câte ori am încercat să scriu despre „femeie”, întotdeauna mi-a răsărit în fața ochilor casa părintească de pe malul Prutului.
Casa ceea a început să moară odată cu plecarea mamei la Domnul. După plecarea ei n-a mai vrut nici casa să mai rămână cu noi. A tânjit sărăcuța câțiva ani cât a mai trăit tata și, parcă era, dar nu mai era. S-a stins tăcută ca și mama. Când stau și mă gândesc ce mi-a rămas mie, doar mie, din toate câte le-am avut – îmi dau seama că numai atâta mi-a mai rămas – chipul mamei și chipul casei acesteia, chipuri ce s-au îngemănat în una și aceeași durere, în una și aceeași mângâiere.

Ciudat, dar prima amintire legată de mama și de casa noastră e una… „politică”. Să fi avut vreo patru-cinci ani, cred că era imediat după moartea lui Stalin. Trebuie să vă spun că aveam un cârd de mătuși, de pe mamă și de pe tată – două erau măritate la Bălăurești, una la Cățeleni, celelalte trăiau la Nemțeni. Aproape toate erau văduve, își pierduseră bărbații la război și nu se mai măritaseră a doua oară. Precum era obiceiul la noi, le spuneam la toate „mamă” – mama Catinca, mama Efimia, mama Zenovia, mama Frosea, mama Aglaia… (Interesant, numai unei surori de-a tatei, măritată cu un fel de rus din Așhabad, „gheaghea Sașa”, rămas în Nemțeni după război, îi spuneam „kiokea” Ioana…). Duminica, se adunau toate, cimotie, la noi. Vara se dădeau sub merii dinspre vie, toate cumincioare, ca niște păsări obosite de zbor, și vorbeau, mai mult în șoaptă vorbeau… pe noi, copiii, ne alungau la joacă, nu ne lăsau să căscăm gura la discuțiile lor. Nu știu despre ce vorbeau, dar se vede că subiectele erau triste, pentru că le vedeam cum își ștergeau mereu ochii de lacrimi. (Acum încerc să le înțeleg marea lor dramă – se născuseră într-o țară și, după un război cumplit, s-au pomenit văduve, în altă țară, cu altă limbă și alte orânduieli). Tata, care lua parte și el la discuții, când apăreau lacrimile, se scula, dădea a lehamite din mână, își găsea ceva de treabă și, deși era om cult, moale și cuminte, arunca, supărat, o apreciere curat țărănească: „Iar își chișă ochii… ”. Rostea aceste vorbe, dar și el avea ochii roșii pe care și-i ștergea pe furiș.

Dar despre prima amintire vorbeam. Cumpărase tata un patefon roșu (când a intrat cu el pe poartă ne-a anunțat solemn: „Bucurați-vă, că ne-a fătat vaca un vițel roșu!)”. Odată cu patefonul cumpărase și o placă. Era un disc cu cântece rusești. Și era pe acest disc un cântec – „Oi, Reabina kudreavaia, belîie țvetî”… În duminicile când se adunau la noi, mătușile ascultau acest cântec și… vorba tatei. Vă dați seama că niciuna dintre ele nu știa nicio boabă rusește, desigur că nu înțelegeam nici noi, copiii, ce se cânta acolo… Dar era melodia ceea cu cuvinte neînțelese atât de tristă, încât ne dădeam seama de ce plângeau ele când o ascultau. O, frumoasă naivitate de țărancă necăjită! Nu știu cine le-a băgat în cap mătușilor mele („niște proaste”, cum le zicea tata când se supăra, care știa bine rusește…) că în cântecul cela e vorba de o femeie, pe care o chema .., Reabina și, chipurile, Reabina asta își pierduse și ea bărbatul în război și, rămasă singură, cu o casă de copii, i-au fost luate în colhoz și căruța, și calul, și plugul… Pe atunci, se vorbea în sat că, cică, mareșalul Jucov le-ar fi promis soldaților că dacă-i biruie pe nemți, se vor desființa colhozurile. Mareșalul însă nu s-a ținut de cuvânt… Satele vuiau de jalea celor „ridicați”, cei rămași erau băgați în colhoz, acestora luându-li-se și căruță, și cal, și plug… Adică, aveau aceeași soartă ca și biata Reabina, din cântecul cela de pe placă…

Au trecut anii, placa cu Reabina s-a ros, apoi s-a spart, tristețea acelei melodii însă a rămas în casa noastră, jalea ceea intrase parcă în pereții casei… Și acum melodia parcă mai plutește în ograda pustie a casei noastre. Azi îmi dau seama că Reabina ceea i-a ajutat mamei să reziste, să ne crească pe noi toți, să ne strecoare în suflet taina unui cântec neînțeles și să ni-l dăruiască și nouă pentru a rezista și noi în fața valurilor vremii. Mai târziu, când am învățat rusește și am înțeles care-i de fapt povestea cu „reabina kudreavaia”, n-am îndrăznit, vorba lui Vieru, să-i mâzgălesc mamei Dumnezeul din priviri…

Așadar, să le lăsăm pe toate așa cum au fost și cum sunt. Parcă mai pot eu schimba ceva/ și trebuie oare să schimb ceva în amintirile mele, chiar dacă aș putea? Dar vreau eu oare să schimb ceva, când toate se consumă dumnezeiește de firesc între Hotarele celea prestabilite, în cosmosul acesta cu „jos e norul, sus e luna…” unde încap toate câte mi-au fost date într-o viața de om, inclusiv Reabina mamei?
… Vă îmbrățișez, domnilor Vieru și Ciobanu, pentru „Casa părintească ce nu se vinde”; îți sărut, Zinaida, pâlpâirile de argint ale vocii și, în final, țin să vă spun ceva important, poate cel mai important gând din acest eseu: tata, care știa foarte bine rusește, nu i-a spus mamei nici atunci în copilăria noastră, dar nici mai târziu că, de fapt, nu a existat femeia ceea, Reabina, că acel cântec era despre cu totul altceva…  

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *