7 aprilie - mai oranj dect Revolutia Oranj!

publicat în pe 29 Decembrie 2009, 17:49

„Anume aceasta deosebeste scenariul din Moldova de cele aplicate cu patru ani in urma in Ucraina si cu cinci ani in urma in Georgia. Aceasta a fost „revolutia tradatorilor”, iar nu a patriotilor si democratilor - un fel de „vlasovscina” moderna. Mi-e rusine pentru aceasta opozitie”... (Vladimir Voronin, RIA Novosti, iunie 2009)

Caracteristica revolutiilor din ultimii 20 de ani este televizorul. Mesajul lor a fost propagat de media, alimentat, difuzat cu darnicie. A urmat apoi acreditarea evenimentelor ca atare, respectiv transformarea lor in revolutii, de catre presa interna si internationala, comentatori, sefi de stat. Asta nu inseamna ca nu au fost asa ceva, inseamna doar ca au primit si girul „opiniei publice” internationale, adica stampila pe care scrie „aprobat”. Discrepanta dintre realitate si imagine mediatica este deseori neasteptata, prin urmare, nu e de mirare ca, nu odata, ne surprindem evaluand evenimentele politice si amploarea lor nu prin ce s-a petrecut cu adevarat, ci prin ceea ce ne-au spus televizoarele locale sau internationale ca s-a intamplat.

Print si cersetor

V-ati gandit, de exemplu, sa comparati cu adevarat ultra-mediatizata „Revolutie oranj” de la Kiev si anonimul „7 aprilie” de la Chisinau? Cu exceptia alaturarilor tendentioase care, pe linia de interpretare data pe fostul presedinte Voronin in toiul evenimentelor, incearca sa sublinieze „interventia externa” in evenimentele din 7 aprilie - de aici si titulatura conspirationista de „revolutie oranj” -, asemenea comparatii sunt rare. Iar motivul principal este inhibitia pe care o degaja inevitabil aura mediatica ce inconjoara revolutia din tara vecina. Cum sa ne permitem sa comparam ditamai Revolutia Portocalie cu „provincialul” 7 aprilie?

Si totusi, se poate. Daca vom urmari mai atent si contextul, si evenimentele, dar mai ales consecintele, rezultatele vor fi cel putin surprinzatoare. Si vom putea conchide, in final, ca titulatura de „revolutie” este cel putin la fel de potrivita pentru evenimentele din 7 aprilie precum pentru cele din Ucraina de la cumpana anilor 2004-2005. Ceea ce lipseste este doar doar atitudinea mediatico-politica aplicata acestor evenimente, atat in timpul lor cat, mai ales, dupa. Atitudine - dupa cum vom vedea - cel putin nedreapta.

La inceput a fost „drumul Damascului”

Primul presedinte rasaritean in mintea caruia s-a produs o revolutie nu este Voronin. In 1994, presedintele ucrainean Leonid Kucima ajunge la putere cu o platforma pro-ruseasca (invinsul a fost atunci primul presedinte post-sovietic, L. Kravchuk). Optiunea noului presedinte nu dureaza insa mult. Ceea ce comentatorii internationali numeau atunci „Kuchma’s road to Damascus” se va concretiza intr-o apropiere tot mai vizibila de spatiul occidental. Intre 1997-1999 semneaza un „Tratat de prieteni, colaborare si parteneriat” cu Rusia, dar si un „parteneriat special” cu NATO. In 1999 castiga alegerile cu o platforma mai degraba pro-occidentala.

Fraudarea si manipularea mediatica a procesului electoral - chiar daca nu a alegerilor - au fost masive, dar guvernul american a intampinat rezultatele cu entuziasm: „O importanta sustinere a poporului ucrainean pentru o directie care continua reformele politice si economice pro-occidentale” (cazul mai recent al RM vine aici in minte.) Occidentul tace si atunci cand Kucima isi consolideaza primejdios puterea prin referendumul din 2000. Dar nu mai tace dupa scandalul inregistrarilor lui Melnychenko prin care devenea evidenta implicarea guvernului in asasinarea jurnalistului G. Gongadze sau cand Ucraina exporta ilegal patru radare pentru Irakul lui Saddam Hussein.

Occidentul il izoleaza, iar Kucima balanseaza acum spre Rusia. Dar tot ambiguu. In mai 2002 anunta strategia de aderare la NATO a Ucrainei, fara succes insa. La summitul din noiembrie 2002, presedintele Bush refuza sa vorbeasca cu Kucima. Totusi, acesta accepta sa trimita 1600 de militari ucraineni in Irak, iar in vara lui 2004 George Bush (tatal) se intalneste cu V. Pinchuk, cumnatul lui Kucima si unul dintre cei mai bogati oameni din Ucraina. Zarurile erau insa aruncate. Revolutia Oranj intra in scena.

Ce s-a intamplat, de fapt, la Kiev?

Dupa publicarea rezultatelor alegerilor prezidentiale din noiembrie 2004, ucrainenii constatau, uluiti, victoria lui Victor Ianucovici, care avea cu 3% in plus. Nici sondajele de opinie, nici atmosfera publica nu faceau credibile aceste cifre (sondajele il dadusera castigator pe Victor Iuscenko cu 11%). Protestele au inceput din 21 noiembrie, iar peste trei zile se amplifica, mai ales in Piata Independentei din Kiev, unde se aduna sustinatorii portocalii (culoarea de campanie a coalitiei lui Iuscenko. Au inceput si negocierile intre cele doua tabere, dar s-au impotmolit rapid, dupa care Iuscenko cere inceperea unei „Revolutii Portocali” pentru a forta puterea sa accepte infrangerea. Protestatarii impanzesc Kievul si pun presiune pe autoritati.

Votul se reia la 26 decembrie si toata lumea e cu ochii pe Kiev. La 28 decembrie se anunta victoria candidatului oranj cu 51,99%. Curtea Suprema a Ucrainei si Comisia Electorala Centrala declara oficial pe Iuscenko. Odata cu validarea sa pe 23 ianuarie 2005, dupa circa doua luni, Revolutia Oranj se incheie. Ce a urmat, se stie. In ciuda presiunilor externe enorme, mariajul liderilor oranj a durat noua luni, dupa care Ucraina intra intr-un val-vartej politic care a capatat si dimensiunile unui concept politologic: „ucrainizare” (respectiv lupta nesfarsita de putere intre grupari politico-economice rivale).

Exista revolutii si fara CNN!

Ce s-a intamplat la Chisinau? Dupa ce in 2001 ajunge la putere cu o platforma pro-ruseasca stridenta, in 2005 se petrece, dupa vorba presedintelui georgian Sakasvilli, „revolutia oranj din capul presedintelui Voronin”. Subit, acesta devine, cel putin retoric, pro-occidental. Nici in cazul sau convertirea nu este completa si nici nu dureaza foarte mult. In 2007 opozitia necomunista castiga alegerile locale si totul se schimba in politica din stanga Prutului. 2007 devine anul care structureaza decisiv politica moldoveneasca. PCRM balanseaza, treptat, spre Moscova, uitand de angajamentele pro-europene. Occidentali se fac ca nu vad, desi, la fel ca in Ucraina „regimului Kucima”, tendintele anti-europene ale „regimul Voronin” devin evidente. Ceea ce difera insa fata de 2005 este contextul international, care se modifica radical, inclusiv evaluarile analistilor internationali. Astfel ca CNN-ul nu are R. Moldova pe agenda.

Si totusi, exista revolutii si fara CNN! Pe 5 aprilie 2009, alegerile parlamentare infirma, ca si in Ucraina, rezultatele sondajelor si starea de spirit a populatiei. PCRM devine cel mai puternic partid (49,48% si 60 de mandate in parlament, din 101). Pe 7 aprilie, nemultumiti si socati de perspectiva a inca patru ani de „regim Voronin”, tinerii din Chisinau ies spontan si superb in strada si protesteaza, in masa, impotriva regimului comunist. Aproape toata lumea este luata prin surprindere. Proteste anti-comuniste se declanseaza si in alte orase ale RM.

Puterea blocheaza comunicational Chisinaul, incercand sa-l izoleze de restul lumii. Restul lumii care, intre noi fie vorba, cu exceptia Bucurestiului, nu se grabeste nici sa difuzeze imagini, nici sa ia atitudine fata de ceea ce se petrece acolo. Liderii Opozitiei se alatura, precauti, protestatarilor si incearca sa negocieze cu Puterea, dar fara mari rezultate. Oficialii RM, dupa propriile declaratii, decid cedarea sediului parlamentului si a presedintiei protestatarilor. Romania este declarata initiatoarea protestelor si dusmanul regimului, iar frontiera este inchisa. Diversiunile autoritatilor se tin lant, iar politia aresteaza si tortureaza in urmatoarele zile participanti la demonstratie, consemnandu-se cele mai grave incalcari ale drepturilor omului din intreaga istorie a RM independente. Si lumea tace, iar diplomatii europeni acreditati la Chisinau, derutati si depasiti de evenimente, cer, in pofida tuturor evidentelor, „stabilitate”. Daca ar fi fost sa fie asa, era o stabilitate de cimitir.

Corturile din inimile si mintile deputatilor

Dar lucrurile nu se termina aici. Curajul si disponibilitatea sufleteasca a manifestantilor nu raman fara efecte. Plecati din strada sa se ascunda de „contra-revolutia lui Papuc”, tinerii minunati ai Chisinaului isi aseaza corturile in sufletele si mintile parlamentarilor opozitiei, veghindu-i sever, dar si incurajandu-i, de acolo. Iar acestia raspund exemplar, dovedind ca, totusi, cea mai importanta calitate a omului politic ramane caracterul. PCRM nu primeste „votul de aur” pentru alegerea presedintelui si alegerile parlamentare se repeta. A fost prima victorie oranj in varianta R. Moldova!

De data asta Opozitia castiga, cu circa 52% (cam tot atat cat a obtinut si opozitia oranj la Kiev la alegerile prezidentiale). Se constituie Alianta pentru Integrare Europeana (PLDM, PL, AMN si noul convertit PDM), cu un program care pivoteaza fara rest in jurul ideii de europenizare si integrarea in UE. Pe 28 august, Mihai Ghimpu, liderul PL, este ales presedinte al Parlamentului. La 11 septembrie, Vladimir Voronin, presedintele RM, isi prezinta demisia, interimatul fiind asigurat de Mihai Ghimpu. La 25 septembrie este investit Guvernul Filat prin votul deputatilor AIE. Relatiile euroatlantice se reiau urgent, inclusiv cu Romania, fata de care Chisinaul manifesta o deschidere fara precedent. Spiritul lui 7 aprilie a triumfat.

Revansa Occidentului

Revolutia inceputa la 7 aprilie a durat aproape dublu cat cea de la Kiev. Adica atat cat a fost nevoie pentru a demantela structura de putere („verticala puterii”) regimului Voronin, asa cum s-a petrecut, de altfel, si in Ucraina. Niciunde nu a fost vorba despre „schimbare de sistem” ca atare, pentru ca si „regimul Kucima”, si „regimul Voronin” au fost acreditate, la vremea lor, ca democratice si partenere de dialog tocmai de catre occidentali. Doar ca, la un moment dat, devenisera opusul a ceea ce se sperase si nu au mai putut fi scoase de la putere decat cu o interventie in strada, care a capatat la Kiev si la Chisinau forme specifice si adecvate contextelor. Ambele revolutii au schimbat elitele, discursurile si actiunile politice.

Deosebirea principala sta in haloul mediatic. Daca Kievul a avut parte de lumina reflectoarelor internationale, Chisinaul nu a avut asa ceva. Dar asta nu inseamna ca importanta lui 7 aprilie este mai mica sau ca semnificatia evenimentelor este mai redusa. Si tocmai pentru ca nu a existat pregatire si sustinere mediatica occidentala, evenimentele de la Chisinau arata ca 7 aprilie este varful unui aisberg mai profund in societatea din stanga Prutului decat cel din Ucraina. Reactia de la Chisinau s-a petrecut exclusiv de jos in sus, surprinzator pentru toti, fara presiuni sau interventii externe.

De aici, spuneam, consistenta mai mare a fenomenului. Revolutia din 7 aprilie sugereaza ca, mai ales in randul tinerei generatii, angajamentul euroatlantic este mai profund in RM. Si, daca asa stau lucrurile, ne asteptam ca efectele lui 7 aprilie sa dureze in timp mai mult si Revolutia din stanga Prutului sa nu se termine dupa... noua luni si, apoi, sa capoteze, precum „omoloaga” ucraineana. Este ceea ce spera, de altfel, cei care se mentin inca in redute politice razboinice la Chisinau sau vocile internationale acrite si marginale care declara ca: „[7 aprilie] a fost un esec si al liderilor Opozitiei de atunci - lideri care, actualmente aflati la guvernare, nu au condamnat niciodata salbaticia huliganilor care au incendiat cladirile Parlamentului si Presedintiei”. Consistenta spiritului Revolutiei de la 7 aprilie masoara, pana la urma, gradul de angajare europeana a cetatenilor RM.

Evenimentele din stanga Prutului au spulberat orice iluzie occidentala ca poti sa faci democratie europeana cu lideri re-esapati ideologic. De aceea, Vestul trebuie sa-si ia astazi revansa. Tacerea de atunci si lipsa de actiune trebuie compensate obligatoriu astazi, ca intr-un necesar gest de revansa si respect fata de cei pe care nu i-a inteles la momentul respectiv.

Revolutia de la 7 aprilie trebuie asumata!

Daca Occidentul are acum obligatia reevalurii relatiei cu RM (re)nascuta dupa 7 aprilie, basarabenii au obligatia asumarii cu adevarat a evenimentului. Suntem, poate, prea aproape de 7 aprilie pentru a-i putea intelege anvergura. Este insa nevoie de dezbateri publice, actiuni comemorative, crearea unei imagistici adecvate si usor de reprodus, de ce nu, chiar de o strada cu acest nume la Chisinau, dar nu numai. „7 aprilie” este, in ultima instanta, actul de identitate politica al unei generatii care, neimpinsa de nimeni pe la spate si fara protectia reflectoarelor televiziunilor occidentale, a iesit in strada decisa sa arunce din scena „ultimul regim comunist din Europa”. Si a reusit!