CSI / Rusia

Transnistria, bomba cu ceas lăsată de Boris Elţin

Unul dintre cele mai odioase acte din istoria dreptului internaţional este aşa-numitul Acord de pacificare, semnat în 21 iulie 1992, de către preşedinţii Federaţiei Ruse, Boris Elţin, şi Republicii Moldova, Mircea Snegur. Este un soi de Diktat, pe care Mircea Snegur a fost nevoit să îl accepte, în condiţiile în care pe Nistru era în desfăşurare un sângeros conflict între Poliţia Republicii Moldova şi forţele paramilitare ale separatiştilor transnistrie­ni, susţinuţi în mod deschis de către trupele regulate ale armatei ruseşti. Decizia de a semna acest Acord de pacificare a fost influenţată de ameninţarea deschisă că tancurile ruseşti, staţionate pe Nistru, vor intra în Chişinău. Istoricul basarabean Eduard Boboc, doctor al Facultăţii de Istorie – Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai, a realizat ample studii legate de acest conflict. Unele dintre ele au văzut lumina tiparului în volume editate sub egida Institutului de Istorie Orală, condus de reputatul istoric Doru Radosav, directorul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj.

Ciudăţeniile Diktatului lui Elţîn

Eduard Boboc a descifrat unele dintre ciudăţeniile Diktatului deghizat în Acord de pacificare. El a constatat faptul că acest ­document este bazat pe „ciorna unui act similar, încheiat între Rusia şi Georgia, cu privire la un alt conflict generat de agresiunea separatiştilor din Osetia de Sud. Practic, Rusia i-a lăsat pe separatişti, conduşi de foşti ofiţeri KGB şi înarmaţi copios de Armata Federaţiei Ruse, să joace rolul agresorilor, iar apoi trupele ruseşti, aliatele de facto ale separatiştilor, să pozeze în trupe de menţinere a păcii. De asemenea, aceste acorduri au oficializat prezenţa trupelor ruseşti de ocupaţie, care s-au prevalat de aceste documente ca să îşi „legitimeze" prezenţa. Însă oficialii ruşi au „uitat" să respecte şi acele prevederi referitoare la retragerea trupelor ruseşti. Un alt factor important conţinut de Acordul de pacificare, pe care Eduard Boboc l-a denumit „Convenţia Elţin – Snegur" este faptul că separatiştii transnistrieni au obţinut dreptul la autodeterminare, în ipoteza unirii Republicii Moldova cu România.

Totodată, acest document a format o bază juridică invocată deseori de liderii separatişti care pledează pentru transformarea Republicii Moldova într-o confederaţie. O altă consecinţă gravă a fost cedarea oraşului Tighina, din Basarabia, în favoarea separatiştilor. Însă marele câştig a fost reprezentat de încetarea pierderilor de vieţi omeneşti şi de evitarea unei invazii a Chişinăului de către trupele ruseşti de ocupaţie din Transnistria. „Datorită eforturilor conducerii Republicii, susţinute de către reprezentanţele misiunilor diplomatice, la 21 iulie 1992 a fost semnat un Acord de pacificare (cunoscut sub denumirea «Convenţia Snegur-Elţin») care, deşi a pus capăt vărsărilor de sânge şi a contribuit la încetarea ostilităţilor, de fapt, a oficializat prezenţa militară a trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova, totodată permiţându-le liderilor separatişti de la Tiraspol a-şi realiza obiectivul principal, şi anume a-şi decide destinul în mod independent, în cazul reunificării Republicii Moldova cu România, astfel punându-se bazele pretenţiilor separatiste în vederea creării unui stat pe principii federative", scrie ­Eduard Boboc.

Consecinţe funeste

Conflictul din Transnistria s-a soldat cu 1.000 de morţi şi de răniţi, cu 130.000 de refugiaţi, cu imense pierderi economice, dar şi cu condamnarea la izolare, timp de aproape două decenii, a Republicii Moldova. Practic, întreţinerea artificială a enclavei separatiste şi a trupelor ruseşti de ocupaţie a contribuit la alungarea investitorilor occidentali.

De asemenea, Eduard Boboc a descifrat şi iţele jocului prin care Rusia a reuşit să îndepărteze România din organismele care aveau drept rol soluţionarea conflictului din Transnistria. Astfel, dacă iniţial problemele trebuiau rezolvate în cadrul unei comisii formate din miniştrii de Externe ai României, Rusiei, Ucrainei şi Moldovei, la presiunile Rusiei, a fost impus un nou format de discuţii, care îi includea pe reprezentanţii Rusiei, Moldovei şi Transnistriei şi în care reprezentanţii românilor basarabeni au fost puşi permanent în minoritate.

De asemenea, iniţial, exista propunerea formării unor trupe de menţinere a păcii, formate din militari din România, Bulgaria, Ucraina, Belarus şi Rusia, care să fie interpuse între forţele Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni. Rusia, însă, a manevrat în aşa fel încât toate statele, cu excepţia României, să refuze să se implice în această forţă. Chiar şi Belarusul, care formulase iniţial această propunere, a fost forţat să o respingă! În acest context, nu doar că oferta României de a trimite trupe de menţinere a păcii a devenit caducă, dar Rusia a profitat de acest context ca să îşi permanentizeze prezenţa în Transnistria, teritoriu care a devenit de facto o colonie a Moscovei.

Acest lucru era evident încă din anul 1992. Comandantul de atunci al armatei ruseşti de ocupaţie, generalul Lebed, spunea că Transnistria nu are decât trei variante. Prima ar fi să se unească cu Rusia, după modelul enclavei Kaliningrad, fostul teritoriu al Prusiei Orientale. Cea de-a doua soluţie ar fi fost unirea Ucrainei cu Rusia şi anexarea Transnistriei de către noua formaţiune statală. Iar cea de-a treia soluţie, care este intens promovată de liderii separatişti, ar fi transformarea provinciei într-un stat independent, care să menţină relaţii strânse cu Rusia şi cu Ucraina. Autorul acestor propuneri a fost unul dintre cei mai constanţi inamici ai României, care considera tricolorul românesc drept „un drapel fascist".

Claudiu Pădureanu pentru România Liberă, 14 decembrie

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *