Tatăl meu a fost gardian public

Chiril Poroseci a activat în Ministerul de Interne al României, începând cu 1934, în funcţie de sergent de stradă, iar din 1935 – de gardian public. În 1936 s-a căsătorit cu Ana Onica şi s-a transferat cu traiul în suburbia Buiucani. În 1940, când bolşevicii „eliberaseră” Basarabia, gardienilor publici li s-a ordonat să se depărteze de Chişinău la 25 km. Aceştia, împreună cu familiile lor, îşi părăseau casele. Familia Poroseci şi cei patru copii – Nadejda, Mihail, Vasile şi Elena – au plecat în satul Belieşti, judeţul Lăpuşna, satul de baştină al tatălui meu. Bunicii Eugenia şi Evtihie Poroseci ne-au întâmpinat cu bucurie. Aici am locuit până când Armata Română a început să elibereze Basarabia.

Gardienii publici şi familiile lor s-au reîntors acasă, bărbaţii continuându-şi serviciul de supraveghere până în 1944, când frontul se apropia de Basarabia. În 1944, toate familiile gardienilor publici s-au refugiat în România. La sosirea în Ţară, am fost repartizaţi în diferite judeţe. Familia Poroseci şi familia lui Iacov Caliman au locuit în Oltenia, comuna Hoghilag, judeţul Târnava Mică.

La Hoghilag, am promovat în clasa a II-a cu media „8” în Şcoala primară de stat. Basarabia fusese anexată la Rusia şi, conform Convenţiei de Armistiţiu, art. 5, a început repatrierea basarabenilor refugiaţi în România între 1944-1945. Răzbunarea pregătită românilor din stânga Prutului, numai pentru faptul că au fugit din calea urgiei războiului, trebuia să fie radicală. Repatrierea „cetăţenilor sovietici” a fost forţată.

La Ungheni, refugiaţii au fost anchetaţi mai bine de o lună în lagăre separate pentru femei şi bărbaţi. Cei întorşi găseau în casele lor „chiriaşi nepoftiţi”. Deşi aveam două clase, tot ce era românesc se considera antisovietic. În toamna lui 1945, directoarea Şcolii nr. 12 din Buiucani, Dina Vlasova, ne-a înscris în clasa I pe copiii gardienilor publici de diferite vârste: Elena Caliman, Constantin Caliman, Maria Creţu şi Nadejda Poroseci. Totuşi, revăd chipul domnului nostru învăţător Mihail Bobenco. Ne-a educat şi ne-a instruit în clasele primare. A fost un bun dascăl, şcolit „la români”. La orele de cânt ne învăţa cântece din copilăria sa, acompaniindu-ne la dombră.

În lagărul de la Ungheni bărbaţii au fost interogaţi şi pentru serviciul efectuat în Armata Română. Tatălui meu i s-a propus să activeze în miliţia sovietică, dar el a refuzat categoric. Din lagăr, gardienii publici Chiril Poroseci, Iosif Caliman, Filip Caliman, Anatol Creţu, Anatol Simion şi Iacov Caliman au fost exilaţi. Chiril Poroseci a fost dus în Asia Centrală şi supus la munci istovitoare… Când s-a întors acasă, a plecat în sat, la părinţii săi, care aveau o vacă şi câteva oi. Buneii i-au dat de-ale gurii şi o oaie bătrână, ca s-o taie pentru hrana familiei sale. Drumul de la casa părintească ducea pe lângă sovietul sătesc. Se vedea ca în palmă „cine trece” şi „ce duce”. Chiar a doua zi, tata a tăiat oaia şi punea bucăţelele la saramură. Pe neaşteptate, s-a pomenit în faţă cu comunistul Petru Hamurari, preşedintele sovietului sătesc, şi încă o persoană. Au stat de vorbă. Aşteptau „să se înfrupte” şi ei cu vreo bucată de carne, dar tata ura de moarte comuniştii şi nu le-a dat. A doua zi a fost chemat la sovietul sătesc, unde a fost învinuit de furt. Fără dovezi, fără controale la faţa locului, tata a fost urcat în maşină, dus în oraş, arestat şi exilat la Arhanghelsk, apoi – la Murmansk. Clima de la nord i-a înrăutăţit sănătatea. Se lipise de el o tuse bronhială care l-a însoţit până la moarte. Ultimul loc de detenţie a fost în Komi, la Sîktîkvar, la extras cărbune. Mina de cărbuni era adâncă, condamnaţii lucrau cu măşti, hrana era proastă… Condiţiile de trai insuportabile îl extenuau. Se îmbolnăveşte de scorbut. A fost eliberat tocmai în 1955 şi a ajuns acasă bolnav, sleit de puteri. Până la moarte a purtat proteze dentare şi a fost însoţit de o tuse bronhială acută…

La 8.12.1992, peste 22 de ani de la deces, a fost reabilitat. Azi, îmi răsar în minte anii copilăriei şi îl văd pe tata înalt ca un stejar, în uniformă de gardian public, frumos la chip şi puternic. Toată viaţa sa a trăit cu speranţa că îndurerata Basarabie va reveni la pieptul Ţării…

Nadejda Grosu,
fiica gardianului Chiril Poroseci