Surpriza din mormîntul Ceauşeştilor

 Văd aici o victorie a deshumatului: la peste 20 de ani de la moartea-i, N. Ceauşescu a dat iarăşi breaking news televiziunilor şi a blocat, în ţară, orice altă dezbatere. Evident, dezgroparea a două corpuri ornamentate de o inconfundabilă căciulă şi de un palton foarte feminin şi foarte găurit n-a convins chiar pe toată lumea. Unii încă mai cred, poate, că cei doi Ceauşeşti se bronzează în Cuba şi îşi petrec revelioanele în luxul orbitor de la Phenian. Dar iată că sînt în măsură să vă spun – în exclusivitate, se înţelege – ce anume s-a descoperit, săptămîna trecută, în mormîntul Ceauşeştilor. 

Mai întîi de toate s-a descoperit, sub forma unui tanc petrolier gol şi ruginit, un imens rezervor de violenţă care zace sub aparenţa paşnică a ţării ce sîntem. Nu prezic aici că ţăranii îşi ascut coasele pentru un nou 1907 sau că proletarii îşi apretează salopetele pentru un nou Lupeni ’29. Vreau doar să spun că, de ceva vreme, România – pe orizontală şi pe verticală în fibra sa – e vizibil frămîntată de o incredibilă agresivitate ţîfnoasă, de o harţă constantă şi fără leac. Se iscă o ceartă între un bărbat şi o femeie într-un vagon de metrou (cei doi necunoscîndu-se pînă atunci), el se ia după ea cînd femeia coboară şi-i sparge nasul pe scările staţiei. Un şofer prins în trafic trage la un moment dat pe dreapta, coboară şi ia la bătaie un bunic sub ochii nepotului acestuia (bunicul va cădea lat patru paşi mai încolo). Recent, într-un studio de televiziune, la finalul unei emisiuni, fusei martor la încăierarea verbală dintre două notorii personaje publice, un el şi o ea. Nu ştiu care era motivul şi nu pot bănui nici miza, din moment ce respectivii nu erau în competiţie – el fiind un actor ajuns parlamentar, iar doamna fiind doctor oftalmolog. Porniri animalice, pumni, bîte şi măscări zbierate, ţipete şi ochi expandaţi exoftalmici – dacă nu v-aţi acomodat cu acest peisaj ar fi cazul s-o faceţi, vom tot avea parte de aşa ceva. Ceauşescu ar zîmbi dacă ar vedea aceasta, pentru că ar deduce că doar frica de el ne-a ţinut cuminţi pe cînd el era în viaţă.

Tot în mormîntul Ceauşeştilor, sub forma unei cutii de chibrituri fără beţe, s-a mai descoperit şi o infimă încredere pe care românii o au în statul numit România. Un stat omnipotent cînd e vorba să se lase jefuit de unii cetăţeni, dar cu totul impotent cînd e vorba să-şi apere toţi cetăţenii. Recent, localul aflat în litigiu al unei edituri de primă mînă din Bucureşti (Curtea Veche) a fost ocupat (cu avizul Poliţiei – căreia i s-a spus că imobilul respectiv e gol, iar ea n-a verificat!?) de un comando în toată regula şi, deşi toţi vorbesc pe la colţuri de o mafie a retrocedărilor imobiliare cu o cifră de afaceri de sute de milioane de euro, cei în drept să acţioneze asistă pasivi. Ceauşescu ar fi încîntat la auzul acestei veşti şi ar deduce că simţul de proprietate – împotriva căruia el a luptat feroce – a căpătat la noi malformaţii atît de monstruoase încît nu-i de mirare că aproape jumătate dintre românii urbanizaţi regretă vremurile în care plăteau chirie statului pentru apartamentele de la bloc.

În fine, tot în acest mormînt al Ceauşeştilor au mai fost descoperite, sub forma unei pilituri de fier părăsite de orice magnet, un milion de enigme intacte. Enigme erau acum 20 de ani… enigme erau acum 10 ani… tot enigme au rămas şi azi. Teroriştii din decembrie. Miza Revoluţiei şi iniţiatorii ei reali. Inspiratorii mineriadelor. Artificierii de la Tîrgu Mureş, din martie ’90. Profitorii băncilor fraudate. Diplomele calpe şi complicităţile de castă, care au făcut din foşti politruci actuali formatori de opinie. Carierele şi averile dubios fundamentate ale celor ce n-au suferit sub vechiul regim din simplul motiv că ei erau regimul. Societatea civilă teleghidată azi de personaje care, la o adică, nici nu ştiu cît de civile sînt. Ceauşescu ar juisa dacă ar afla că moartea lui nu ne-a limpezit, ci – dimpotrivă – ne-a complicat istoria recentă. Şi ar deduce de aici că noi degeaba l-am omorît pe el dacă tot noi am fost cei care l-am şi creat – şi cei care, la o adică, am mai putea oricînd crea unul asemenea lui, ca o clonă recompusă a sumei răului din noi. 

Pe lîngă acestea, în groapa Ceauşeştilor au mai fost descoperiţi doi bătrînei stafidiţi şi nu cu mult mai inestetici decît erau ei în seara zilei de 24 decembrie 1989. Dar, surpriză: cînd am văzut cît de mult am ajuns să semănăm cu ei în aceşti ultimi 20 de ani, am pus repede capacul peste deshumaţi şi am bătut la loc cuiele.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.