Schimbul de roluri îi va permite lui Putin să fie din nou vocea decisivă în afacerile externe ale Rusiei.
Cu siguranţă, întrebarea la care viitorul candidat va trebui să răspundă în faţa electoratului este în ce măsură dezintegrarea Uniunii Sovietice (1991) a însemnat dispariţia Moscovei de pe scena marilor puteri. Rusia provoacă – fie teamă, susţinând regimurile autoritare oriunde acestea sunt ameninţate de disperarea străzii (vezi mişcările populare din Belarus şi Orientul Mijlociu!), fie uimire, atunci când alege masca indiferenţei. Încă o dată – ca de atâtea ori în istorie – Rusia se defineşte prin relaţiile sale cu Vestul. Este pro sau contra; este în faţa sau în urma sa.
Pentru prima oară în era post-sovietică, „resetarea” relaţiilor Kremlinului cu administraţia Obama de la sfârşitul primului deceniu al anilor 2000 adusese speranţă în cercurile moscovite pro-occidentale. La Summit-ul NATO de la Lisabona (noiembrie 2010) Rusiei îi era „iertată” intervenţia în Georgia din 2008, un risc asumat cu precădere de noul lider al Casei Albe. Dmitri Medvedev, pe de-o parte, şi Barack Obama, de cealaltă parte, renunţau atunci la moştenirea Războiului Rece.
Cele două superputeri ale secolului XX se adaptau cu luciditate noilor realităţi: ameninţarea teroristă şi difuzia de putere în sistemul internaţional. Noua strategie a Federaţiei Ruse pe plan extern promitea să fie cea a unui actor pragmatic – cât mai puţini duşmani şi cât mai mulţi parteneri economici. Acest scenariu nu avea să fie, însă, unul de succes. Rusia şi-a măsurat întotdeauna puterea în capacitatea sa de a face faţă inamicilor – reali sau nu. De aceea, un „război rece”, indiferent de adversarul pe care l-ar presupune acesta, va fi întotdeauna compatibil cu interesele de securitate ale Rusiei.
„Bau-bau-ul” american
Astăzi, Rusia se simte ameninţată de amplasarea scutului antirachetă american în apropierea graniţelor sale. Pe bună dreptate, susţin oficialii ruşi, America a uitat de bunele intenţii proclamate cu un an în urmă. România şi Polonia devin, în optica Moscovei, doar o piesă în planul ofensiv al unei Americi avide de putere.
Şi ce dacă interceptorii americani nu sunt meniţi pentru „a încercui” Rusia? Şi ce dacă nevoia obsesivă de securitate a Rusiei ar putea însemna pentru foştii sateliţi sovietici din Europa de Est o supunere definitivă faţă de politica Kremlinului? Moscova trebuie să arate că joacă din nou de pe poziţii de forţă. În acest context, „Bau-bau-ul” american rămâne singura carte posibil câştigătoare pentru o anumită parte a clasei politice ruseşti.
În 2007, preşedintele Vladimir Putin miza pe crearea unui duşman necesar al Rusiei – Statele Unite ale Americii – cel care îi permitea să îndrepte atenţia ruşilor de la adevăratele probleme cu care aceştia se confruntau. Propaganda anti-vestică cunoştea apogeul în 2007, odată cu discursul susţinut de Putin la Conferinţa de Securitate de la Munich : „Statele Unite şi-au depăşit graniţele în toate sferele – economică, politică, umanitară – şi s-au impus în faţa altor state (…) SUA au trecut de la un conflict la altul fără a reuşi să găsească o soluţie reală la niciunul dintre acestea.”
Astăzi, deşi mai echilibrat în declaraţii, premierul rus nu pierde nicio ocazie de a se poziţiona împotriva Statelor Unite sau a aliaţilor săi din NATO – fie că este vorba despre susţinerea regimurilor autoritare din Siria, Iran sau chiar despre sprijinirea Palestinei pentru obţinerea recunoaşterii sale la ONU. În august 2011, Vladimir Putin critica planurile americane privind amplasarea sistemului anti-rachetă în Europa Centrală, afirmând că, în acest context, nu se poate vorbi despre o îmbunătăţire a relaţiilor ruso-americane. Totodată, Dmitri Rogozin, reprezentantul Rusiei la NATO declara că „sistemul defensiv anti-rachetă nu este cu adevărat un sistem defensiv (…) Experţi cu autoritate din Rusia şi din alte ţări se tem că sistemul european defensiv anti-rachetă, menit, în mod oficial, să blocheze orice ameninţare din partea Iranului, este de fapt pretextul pentru pregătirea unui atac îndreptat împotriva Iranului.”
Deveselu – o ameninţare?
Semnat la 13 septembrie a.c., acordul defensiv Bucureşti-Washington privind amplasarea scutului anti-rachetă pe teritoriul României a oferit Rusiei posibilitatea de a reactualiza declaraţiile belicoase la adresa adversarilor. Analiştii vorbesc despre sfârşitul supremaţiei Rusiei în Europa de Est. Poate deveni Deveselu o ameninţare reală la adresa securităţii Rusiei? Deocamdată este doar pretextul unui război al nervilor ruso-american – unul menit să îi aducă victoria lui Putin în alegerile de anul viitor.
Autor: Ioana Elena Secu
Sursa: Evenimentul Zilei
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
