Carte

Siberia lui Nicolae Dabija

Ei bine, dacă acestor exegeţi le-ar pica în mână romanul lui Dabija Tema pentru acasă, ajuns la a doua ediţie în 2011, s-ar putea să rămână profund dezamăgiţi pentru că nu vor găsi aici nici zare de puseu xenofob, chiar şi dacă l-ar căuta cu lumânarea. S-ar părea, însă, că stările naţionaliste ar fi trebuit să predomine în roman, pentru că tema pe care o tratează scriitorul este foarte sensibilă, fiind vorba despre primul val de deportaţi basarabeni din 1940, imediat după ce Uniunea Sovietică ocupase regiunea de est a României, Basarabia. Parcă anticipând posibilele învinuiri, Dabija nu îngroaşă culorile şi reuşeşte să rămână echidistant până la ultimul punct al romanului. Ba chiar mai mult decât atât, în unul dintre primele capitole din roman, încearcă să redea realitatea şi prin prisma soldaţilor sovietici, sincer convinşi că îndeplinesc o misiune nobilă: „Bună dimineaţa, tovarăşi! Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi”.

În romanul lui Dabija, unii ofiţeri par să-şi dea seama de absurditatea acţiunilor pe care sunt impuşi să le facă, parcă, contrar voinţei lor şi, de aceea, manifestă o înţelegere neaşteptată faţă de deportaţi. Unul dintre ei, un fost profesor de literatura rusă din Kazan, îi permite chiar profesorului Ulmu să-şi ducă la bun sfârşit ora de literatură şi îl arestează abia după ce sună clopoţelul. Şi alţi etnici ruşi pe care îi întâlneşte în drumul ei în Siberia eleva Maria Răzeşu, pornită să-şi caute profesorul arestat, sunt săritori la nevoie şi dau dovadă de solicitudine şi de solidaritate relativă la nefericirea ei. Până şi şefa penitenciarului de femei, tovarăşa Skreab, care în esenţă e o brută, de fapt, ţine să ne facă atenţi romancierul, în adâncurile ei sufleteşti este o femeie profund nefericită şi singură.

Deci, concluzionând, am putea spune că primul roman al lui Dabija nu este unul maniheist, cei buni fiind deportaţii basarabeni, iar militarii ruşi fiind nişte monştri. Pentru că nuanţele sunt prezente la fiecare pas, cred că echidistanţa este un pariu pe care scriitorul l-a câştigat. Un pariu pe care, însă, autorul l-a pierdut, în opinia mea, este că, a încercat cu orice preţ să ilustreze teza că „lucrul cel mai important e ca oamenii să rămână oameni în orice împrejurări” şi, de aceea, a ajuns să construiască nişte personaje care seamănă mai degrabă cu nişte eroi dintr-un film de acţiune american şi mai puţin cu nişte deportaţi. Tot din această cauză, şi povestea de dragoste dintre profesorul Mihai Ulmu şi eleva Maria Răzeşu pare neverosimilă, ea parcă nu s-ar desfăşura în condiţiile aspre şi inumane ale gulagului, ci undeva într-un sanatoriu de pe malul mării. Mai există în roman o linie de subiect, povestea copilului lui Mihai şi al Mariei, smuls din mâinile mamei sale şi mutat într-un orfelinat în care erau doar „copiii lui Stalin” şi unde acesta a locuit mai bine de zece ani, visând să se dezlănţuie un nou război ca să-şi „dea viaţa pentru Iosif Visarionovici Stalin”. La momentul când Mihai Ulmu îşi găseşte fiul, acesta practic este un om sovietic în carne şi oase, iar dacă autorul ar fi mers mai departe pe acest drum, sunt sigur că povestea melodramatică de dragoste dintre un profesor şi eleva sa ar fi trecut pe un plan secund, iar în faţă ar fi ieşit tema crizei identitare basarabene. Din păcate, însă, această linie viguroasă de subiect autorul o abandonează mult prea repede.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *