Opinii și Editoriale

Râmătorii de sensuri

Așa că, domnilor, fiecare e cu Destinul lui – eu am Boțul meu de lut, pe care îl frământ și îl răsfrământ, încet să-i dau un chip anume, să-i suflu suflare de viață și dacă voi reuși sau nu, e numai problema mea. Anii zboară și Destinul meu este ba o pușcărie, ba o biserică, ba o tăcere orizontală, ba un strigăt vertical, ba o noapte ticsită cu lumină jilavă de lună plină, ba un cer de dimineață rumenit în untul zorilor. CRONOMETRUL mă mână, Boțul de lut a obosit de atâtea experimente, se lasă tot mai greu re-modelat, nu acceptă să i se dea alte chipuri, decât cele prin care a mai trecut, și eu, ca să nu-mi trădez Creatorul, mă las învins de Destin. Repet, CRONOMETRUL îmi lasă tot mai puțin timp pentru alte variante, căci vine sorocul când va trebui să apar în fața Creatorului și să prezint darea de seamă: ce am făcut eu din Boțul cela de lut?

Fiecare se va duce la acel examen cu Destinul lui: unul cu o înjurătură, altul cu o rugăciune, al treilea cu un pumn de grâu, al patrulea cu o țară vândută… Eu mă voi duce cu o Metaforă și-I voi zice: Doamne, toată viața am păscut turmele de cuvinte pe care mi Le-ai dat în stăpânire; și din Boțul meu de lut, pe care mi L-ai dat, mi-a ieșit o Metaforă – uite-o, e jilavă de roua dimineții și e plină cu păsări și îngeri, Stăpâne, că mi-ai arătat partea nevăzută a Logosului; am înțeles că totul în Împărăția Ta e Cuvânt, că toate celelalte sunt o iluzie. La început a fost Cuvântul, dar la sfârșit tot Cuvântul a fost; și va fi. Cuvântul e lumină și întuneric, iubire și ură, somn și durere, singurătate și balamuc, sicriu și leagăn, bombă atomică și strugure de liliac, plecări și întoarceri, istorie și previziune, divinitate și fiară, botez și nuntă. Nu există viață și moarte – există doar Metafore, care închipuie aceste iluzorii tărâmuri. Viața e ca o Metaforă. Și moartea e o Metaforă. Ceea ce se cuprinde între aceste două Metafore este un câmp plin de ciulini prin care sufletele noastre umblă desculți. ATÂT.

Eu am cunoscut METAFORA – nu am ce mai cunoaște. De aceea vreau să vă întreb: voi, care nu ați cunoscut-o de ce râmați sensurile Metaforei mele? Eu am Grădina mea cu Metafore, de ce aruncați cu pietre în ea? De ce vă holbați la niște sensuri pe care nu le puteți pătrunde cu ochelarii voștri de cal? Vedeți voi oare ce triști sunt ochii nopții când întunericul rămâne singur la margine de sat? Vedeți voi oare cum amurgul brodează orizonturile cu epitete vinete? Asta e grădina mea, aici Metaforele dorm cu potârnichi sub cap, anotimpurile sunt burdușite cu tristeți divine, Dumnezeu iese noaptea la vânat îngeri blonzi, aici are loc marele măcel al cunoașterii de sine și lumea devine ceea ce este, a fost și va fi – o Metaforă. Aici eu îmi modelez Lutul meu, Metafora mea. Ce aveți voi cu Lutul meu? Voi îl aveți pe al vostru – ocupați-vă de el. Lăsați-mă, dar, cu Metafora mea, în singurătatea mea unde mă simt cel mai bine; aici e atât de liniște încât aud cum untdelemnul se prelinge din candelă și-mi sfârâie la picioare; aici o pace încărcată de sensuri se cerne printre ramuri; aici mă pot uita cu dragoste în ochii morții, aici simt cum lângă sângele meu a dat în spic grâul: aici văd cum pe-o colibă a înflorit o privighetoare, iar pe cumpăna fântânii se dă huța un înger izgonit din Eden; aici salcâmii umblă numai în peruci albe, savanții nu-și duc pe băut la bar principiile de analiză, poeții nu-și caută epitetele de păduchi, ca să nu supere Cenzura; aici nu există presă guvernamentală, născătoare de scârboșenii subtile; aici totul e altfel decât la voi – aici mi-am angajat o pădure din păsări, care să-mi cânte, aici am împăcat Timpul cu Spațiul, aici visele nu te trădează. (Apropo, dacă aveți un vis care v-a trădat, vă împrumut un killer. Sau voi n-aveți vise care v-au trădat? Ah, ce fericiți sunteți!).

Așadar, de ce râmați sub Metafora mea? De ce, domnilor soldățoi în peruci de savant? Lăsați-mă în Metafora mea, m-am săturat de duhoarea cuvintelor voastre cu un singur sens, direct. Voi nu aveți nevoie de zei nebuni, de psalmi neîncepuți, de păduri cu rădăcinile-n vânt… La ce dracu dar mai frământați boțurile voastre de lut, dacă n-ați înțeles încă un adevăr primar: totul e o mare deșertăciune, toate-s praf, totu-i un fum – și imperiile, și revoluțiile! – și numai Metafora este veșnică; apa trece, Metaforele rămân. Putrezesc crucile în cimitire, se schimbă lozincile și alfabetele, se recroiesc frontierele și numai Metafora supraviețuiește, în forma ei de început.

Luați aminte, domnilor, metaforele durează mai mult decât imperiile: Arsurile sunt sânuri și-obrajii ca pelinul…/ Ne strigă din sonata cocorilor. În jocuri,/ Salcâmii ne par negri… Iubito, curge vinul/ Îndepărtării noastre de oameni și de locuri. Iată, domnilor, aici se ascunde întreaga filozofie a Boțului de lut – îndepărtarea noastră de oameni și de locuri! (Numai tu ești nemuritoare, ah, naivă gutuie galbenă, trist felinar în ceață, păpușă cu păr de aur adormită pe bemolii răgușiți din portativul ciucure de muguri!) Luați aminte, domnilor, numai în Metafore lumea se naște ca la începuturi: stâncile se prefac în grohotișuri, se închipuie din hău paradigmele nemuririi, Dumnezeu așază luminătorii pe tăria cerului, Irod iese la recensământul de prunci, Iisus îl caută pe Iuda… Apropo, domnule savant, dumneata știi ce-s alea grohotișuri? Apropo, domnule țăran, dumneata știi ce-s alea paradigmele nemuririi?

În definitiv, așa e drept să fie – fiecare cu Boțul lui de lut, fiecare cu Metafora-Destinul lui. Să arunce cu pietre cel ce e fără de păcat. Apropo, Doamne, numai Tu ești fără de păcat? Atunci R. Moldova nu e creația Ta? Nici râmătorii de sensuri nu-s opera Ta? Dar să lăsăm asta – nu mai râmați, domnilor, pentru că totul e înspăimântător de simplu. (Vezi începutul, rotund ca o Metaforă.)

15 mai 2002

Fragment din cartea „Hoții de mituri”, 2004

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *