Cultură

Raisa Ganea, la o vrsta a dezvatului

Exista o varsta la care inveti ceea ce stii; si mai vine apoi o alta, cand predai ceea ce nu stii: aceasta se numeste „a cauta”. Vine, in sfarsit, o varsta a unei alte experiente: aceea a dezvatului, cand lasi sa lucreze schimbarea imprevizibila, pe care uitarea o impune sedimentarii cunoasterilor, culturilor, credintelor pe care le-ai strabatut. (R. Barthes)

In plina epoca postmoderna, a scrie elogii si ode este echivalent cu o tautologie anacronica a actului de manifest cultural. Omul postsovietic a obosit, pe buna dreptate, de osanale insotite de aplauze si gesturi gratuite de mitinguri sau urari metaforizate, uzate moral si verbal. Aici intervine insa marea dilema a postmodernului, la care se referea Umberto Eco vorbind despre „atitudinea postmoderna” a celui care iubeste o femeie foarte culta, careia nu-i poate spune: „Te iubesc cu disperare”, pentru ca el stie ca ea stie (si ca ea stie ca el stie) ca astfel de propozitii au mai fost scrise (rostite). Lasand la o parte marile hiperbole despre „dascalii deschizatori de drumuri”, imi amintesc zilele in care eram studenta la Litere.

Lecturi canonice, analize sablonate din marii critici, epigonism academic, ca sa nu spun studii provinciale. Era inceputul acestui secol, primele lui zerouri blocau sisteme intregi computerizate, anuntand un an zero. Acest an zero era si in multele domenii ale filologiei basarabene, care in multe sensuri abia incepea. Socul cultural pe care l-am trait in decursul primei saptamani academice ma anunta ca sunt in anii ’70 ai secolului trecut, cu carti si metode vechi, cu incercari salutabile ale unor profesori de a schimba situatia si cu tineretea mea in mijlocul acestui vartej static de informatie.

Pe Raisa Ganea o cunosteam peste un an, la un cenaclu de literatura universala, la care ma invitase cineva. Felul in care am cunoscut-o tine de asa-numitele „intalniri neasteptate”. Hispanist de formatie, te uimea prin felul ei de a trai organic o activitate numita „logosfera”. Lectia decodificarii inedite, a misticii unei textura literaria te captiva si iti dadea senzatia aceea de fericire pe care o traieste studentul in fata unei descoperiri. Traia viata ca text, avand o relatie aparte cu acesta – ca, de altfel, cu intreaga lume. O priveai si intelegeai ca „vede” limbajul, il traieste optic. Incepea exercitiul lectural necanonic al unor texte canonice. Simteai acea forta propulsatoare spre un mod de gandire ipotetico-deductiv, in urma caruia traiesti gustul marilor descoperiri geografice in lumea textuala. Cartea era si este instrumentul ei privilegiat, textul este dimensiunea ei metrica a lucrurilor. Traind in lumea esteticii textuale, are o teorie a sa despre lectura, nu o impune, nu o scutura ca pe un stindard in fata altora, pur si simplu si-o are – metoda filogenica de lectura. Are si azi, ca si atunci, o filozofie a sa, opozanta si autosuficienta fata de mandarinatul academic si universitar.

Generatii intregi de studenti au cunoscut-o. E vorba de un real aport si nu de un simplu adagiu pedagogic. Nu o data a marturisit ca orice profesor „pacatuieste” prin exces de teoretizare, salvarea de acesta este lucrul intrinsec pe text, disecarea acestuia, chirurgicala, daca se vrea, altfel risti sa te limitezi la niste schelete etalate in fata celor ce si-au propus sa studieze. La ai ei 60 de ani, arata frumoasa si tanara, textele mai traiesc in ea si ea le traieste din plin. De aceea, toti studentii ei si colegii de catedra, printre care si cea care semneaza acest omagiu, ii dorim La multi ani!

Maria Pilchin
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *