Ca naţiune – scrie Friedman – românii au speranţe modeste şi aşteptări bine temperate de propriul trecut." Pare un lucru de ruşine, nu-i aşa? De fapt, vorba americanului, ai grijă ce-ţi doreşti!… Friedman susţine că exact aceleaşi erau aspiraţiile părinţilor săi: supra-vieţuitori ai lagărelor de exterminare, s-au întors în Ungaria să-şi reconstruiască vieţile, dar în scurt timp au trebuit să fugă de comunişti. Odată ajunşi în America, şi-au fixat ţeluri mărunte: să fie în siguranţă, să se trezească dimineaţa şi să meargă la muncă, să fie plătiţi… Ţeluri mărunte care arată că nu şi-au imaginat niciodată că sunt stăpâni pe propriul destin.
Dar problema cu România, mai scrie Friedman, este că lumii îi pasă de ea. Mai exact, imperiile se ciocnesc pe locul unde este România. De fapt, această afirmaţie ţine de Războiul Rece. Azi, lucrurile par mai simple: azi, marile puteri încearcă să-şi rezolve problemele şi România devine mai importantă. Nu este foarte limpede, afirmă fondatorul Stratfor – Strategic Forecasting Inc., companie privată de „predicţii strategice" înfiinţată şi condusă de Friedman – că românii realizează pe deplin cum bate vântul geopolitic astăzi. „Românii încă îşi imaginează că se pot ascunde la adăpostul Europei şi probabil că pot. Dar am impresia că Istoria îi ajunge din urmă din nou."
România este o ţară divizată de propria geografie. Nici una dintre cele trei părţi nu este uşor de apărat: din secolul 11, Transilvania s-a flat sub dominaţie ungară, iar Ungaria s-a aflat, la rândul ei, sub dominaţie otomană şi austro-ungară (sic – n.t.) Valahia s-a aflat sub dominaţie otomană iar Moldova, sub dominaţie otomană şi rusească. Singura dată înainte de secolul 19 când România a fost unită, a fost când a fost pe deplin cucerită. Şi singurele dăţi când a fost cucerită a fost atunci când un imperiu a vrut să folosească Carpaţii pentru a se apăra.
România este o naţiune de multă vreme, dar rareori a fost un stat-naţiune. După ce a devenit un stat în a doua jumătate a sec 19, a avut o existenţă precară, balansând între Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Rusia, dar şi cu Germania, ca o prezenţă mai îndepărtată, dar puternică.
România şi-a petrecut perioada interbelică în căutarea unui echilibru între monarhie, autoritarism şi fascism şi nu l-a găsit niciodată: A căutat siguranţa într-o alianţă cu Hitler şi s-a găsit în prima linie a frontului atunci când Germania a invadat Rusia.
Ca să înţelegi România ca aliat, trebuie să ţii minte următorul lucru: atunci când sovieticii au lansat marele contraatac de la Stalingrad, au făcut-o împotriva trupelor româneşti (şi ungare). Românii s-au poziţionat în aşa fel încât au luptat şi au murit pentru germani, pentru ca apoi să se răzbune pe nemţi lăsându-se măcelariţi de sovietici.
Toate acestea au dus la ocupaţia României de către sovietici, faţă de care românii au dezvoltat o strategie unică. Ungurii s-au revoltat împotriva sovieticilor şi au fost striviţi. Cehoslovacii au încercat să creeze un regim comunist-liberal care să rămână totuşi loial sovieticilor şi au fost striviţi.
Ceauşescu
Românii au reuşit, în schimb, să obţină un grad de autonomie în afacerile externe. Dar modul în care românii i-au convins pe sovietici să tolereze acest lucru a fost să construiască un regim mai rigid şi mai opresiv decât era Uniunea Sovietică la acel moment. (sub.tr.)
Câtă vreme regimul ţinea populaţia în frâu, ruşii tolerau manevrele lui Ceauşescu. Ruşii ştiau că NATO nu va declanşa o invazie, iar România îşi păstra identitatea naţională şi politică externă independent, dar cu un preţ enorm plătit în materie de libertăţi individuale şi bunăstare economică.
România contemporană
…nu poate fi înţeleasă fără a-l înţelege pe Ceauşescu, susţine Friedman. Dacă va fi fiind „geniul Carpaţilor" , atunci asta este e o definiţie idiosincratică. Regimul comunist român a fost construit de către comuniştii care au rămas în România în timpul celui de-al doilea război mondial, în închisoare sau în clandestinitate. Acest lucru a fost singular printre sateliţii est-europeni ai Uniunii Sovietice. Stalin nu avea încredere în comuniştii care rămâneau acasă şi organizau mişcări de rezistenţă. Prefera comuniştii care fugiseră la Moscova în anii ’30 şi se dovediseră loiali lui Stalin trădându-i pe alţii. De aceea a trimis comunişti moscoviţi să conducă ţările nou-ocupate, tampon între Rusia şi Occident. În România n-a fost aşa. În România, conducerea au preluat-o comuniştii autohtoni. După moartea fondatorului României comuniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej, puterea a fost preluată de un alt comunist care „a rămas acasă": Ceauşescu.
În Heute Wär ich mir lieber nicht begegnet, Herta Muller descrie universul kafkian în care trebuia să trăiască o femeie ca ea sub ameninţarea permanentă a Securităţii. „Când citeşti această carte, aşa cum am făcut-o eu pregătindu-mă pentru călătoria în România – scrie Friedman – înţelegi modul în care Securitatea reuşea să distrugă spiritul unui cetăţean şi îţi aminteşti că asta nu era o rămăşiţă îndepărtată a anului 1030 ci era în funcţune ca să susţină regimul aflat la putere în România în 1989
„Până şi căderea comunismului s-a prdus pe o pantă românească", scrie autorul, care remarcă faptul că „trebuie să fii un geniu psihologic ca să desfaci misterul Elenei Ceauşescu" dar şi că „Securitatea s-a topit în societatea civilă „ca parte a reţelei de crimă organizată care, la vremea respectivă a fost confundată de presă şi universitarii occidentali cu „liberalizarea".
România a ieşit din precedenţii 80 de ani de catastrofe visând la lucruri simple, fără nicio iluzie că aceste lucruri vor fi obţinute simplu sau că românii vor avea vreun control asurpa lor. La fel ca majoritatea Europei Occidentale, dar cu o intensitate sporită, poate, românii au crezut că mântuirea stă în organizaţiile multilaterale occidentale, că nevoile lor de securitate vor fi satisfăcute în acelaşi timp cu nevoile lor economice Românii râvneau să fie europeni pur şi simplu pentru că a fi români era prea periculos.
România „instituţionalizată"
Dacă e să ne gândim la România, expresia care ne vine în minte este „prizonier instituţionalizat" în sensul în care în SUA, cineva care stă în închisoare prea mult devine „instituţionalizat". Cineva care nici măcar nu se poate imagina pe sine însuşi funcţionând în afara unei lumi în care alţii îi spun ce să facă.
Pentru România, suveranitatea naţională a fost întotdeauna un proces de acomodare cu imperii şi naţiuni mai puternice. După 1991, România a căutat pe celălalt căruia I se putea subordona. Odată aflată în NATO şi UE, totul avea să fie bine. Şi până nu demult totul a fost bine, sau cel puţin, totul în termini de nevoi modeste şi victimă a Istoriei. România priveşte spre NATO dar NATO este o entitate golită de sens. „NATO este o iluzie care le adduce convorm românilor, dar numai dacă nu privesc cu atenţie. Românii par să prefere iluzia confortabilă", scrie Friedman.
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, aceasta depinde de Germania, al doilea exportator al lumii, remarca analistul American. Pentru o ţară ca România, dezvoltarea economică ar însemna să profitte de salariile mici pentru a-şi spori exporturile. Dar spre deosebire de perioada postbelică, în care SUA absorbeau importuri în Germania şi Japonia, de data aceasta Germania rămâne cel mai mare exportator în România, ceea ce lasă puţin spaţiu pentru dezvoltarea economiei româneşti. În acest moment, România ar trebui să aibă excedent comerical în relaţia cu Germania. Dar nu are.
Sursa: RL
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
