Olga Scripovscaia: „Armata face parte din viaţa mea”

– Olga, femeile-militar mai sunt o raritate în RM. V-a obligat cineva să faceţi armata?
– Nu, a fost dorinţa şi convingerea mea fermă, aşa am găsit de cuviinţă să-mi servesc patria. În 1994, pe când aveam 26 de ani, am devenit soldat de rând. Treptat, am făcut cursuri de ofiţeri, în 2004 am urmat un stagiu militar de un an în Carolina de Sud, SUA. Anterior, am studiat la Institutul Lingvistic de Limbi Străine din Texas, SUA. Iar în 2006, am fost trimisă la alte cursuri, de astă dată, de pacificatori, la New York. Peste trei luni, am fost trimisă într-o misiune de pacificare ONU în Africa, în calitate de observator militar din partea RM. Din martie 2007 până în aprilie 2008, m-am aflat în Liberia, într-o misiune de menţinere a păcii.

– În ce consta misiunea dvs. în Africa de Vest?
– Comandamentul observatorilor militari monitorizau procesul de reglementare paşnică după un război civil care a durat 15 ani, procesul de dezarmare, dar şi implementarea proceselor democratice, restabilirea vieţii în perioada post-conflict, asigurarea procesului educaţional, asistenţa medicală, combaterea foametei, livrarea alimentelor în localităţilor îndepărtate. Liberia este una din cele mai sărace ţări, unde multă lume îndură foame. Sarcina noastră era să monitorizăm procesele, dar, atunci când era nevoie, eram trimişi în misiuni speciale, pentru a ajuta. Era vorba de sarcini speciale, am fost nevoiţi să trecem prin diferite situaţii…

– Cum ar fi?
– Am fost nevoită, bunăoară, să susţin un program ONU privind repartizarea medicamentelor în cele mai îndepărtate zone ale ţării. Noi transportam aceste preparate cu echipaje militare ale ONU, cu avioane, elicoptere, în colaborare cu ONG-uri din Japonia, Norvegia, Belgia, le ajutam să repartizeze medicamentele, precum şi să transporte bolnavii în localităţile unde există spitale. Distanţa dintre localităţi e foarte mare, oamenii sunt nevoiţi să meargă pe jos şi 40-50 km, cu copii bolnavi în braţe, sau ei înşişi fiind bolnavi de malarie sau de alte afecţiuni tropicale… De asemenea, am participat la implementarea unor proiecte educaţionale pentru copii. Chiar am predat câteva lecţii copiilor, le-am vorbit despre Moldova. Acolo copiii merg la şcoală de la cinci ani, dar baza informaţională a şcolilor din Liberia e foarte slabă. Nu au nici măcar electricitate, astfel, cărţile livrate de ONU constituie singura sursă de cunoştinţe pentru ei. De aceea, ONU antrenează forţe de pace în realizarea programelor sale umanitare.

– Nu v-a fost greu? Totuşi, din câte ştiu, viaţa în Africa nu e deloc uşoară…
– E adevărat: după condiţiile de trai din ţara noastră, era foarte greu acolo. Dar ne era şi interesant, fiind ghidaţi de dorinţa de a ajuta un popor năpăstuit. De două ori am fost bolnavă de malarie – am rezistat graţie formei fizice bune şi sprijinului reciproc. După trei ani, pot spune că, în ceea ce priveşte creşterea profesională, acestea sunt cele mai frumoase amintiri din cariera mea militară. Totodată, mi-a fost interesant să lucrez într-o echipă internaţională – peste o sută de reprezentanţi adunaţi din întreaga lume, de diferite confesiuni, cu diferite culturi, diferite mentalităţi, dar care, având engleza ca limbă de lucru, găseau limbaj comun.

– Mai erau femei în acea misiune?
– În echipa mea nu mai erau femei. Dar, în general, există femei în misiunea de menţinere a păcii în Libia – şi militari, şi medici care le ajută copiilor să învingă malaria. Sunt multe femei care merg benevol în Africa; am întâlnit un grup de profesoare din Irlanda, din Marea Britanie. Sunt femei curajoase şi implicate, din ţări prospere, care năzuiesc să ajute ţara după un război de 15 ani, în care jumătate de populaţie a fost masacrată sau a dispărut fără urmă.

– Vă puteţi aminti una dintre cele mai grele zile pe care le-aţi petrecut în Africa?
– Am avut mai multe astfel de zile. În special, când mergeam să patrulăm, în sezonul ploilor, care durează şase luni, după alte şase luni e secetă… În sezonul ploilor e foarte greu să conduci chiar şi o maşină de teren. Drumurile sunt proaste, impracticabile. Odată, fiind la volan, mi-a zburat o roată din spate. Nu avea cine să mă ajute, nu exista legătura prin radio. Am petrecut 11 ore în junglă, până am înlăturat pana de cauciuc. Noroc că ne-au venit în ajutor localnicii… Au mai existat situaţii de acest fel. Se întâmpla să aterizăm cu elicopterul, iar de la locul de aterizare trebuia să parcurgi pe jos vreo zece kilometri până la o localitate absolut necunoscută, fără arme, deoarece observatorii militari poartă doar berete albastre, în semn că nu am venit cu război, ci să ajutăm oamenii. Şi niciodată nu ştii pe cine vei întâlni…

– Aţi avut cazuri când aţi fost atacaţi?
– Nu, localnicii aveau o atitudine binevoitoare faţă de noi. Am avut şi un caz ieşit din comun în acest sens: deşi observatorii militari nu aveau dreptul să ia în maşina ONU civili localnici fără autorizaţie specială, o dată am încălcat această regulă cu propriul risc. O fetiţă de şase ani era grav bolnavă şi eu, împreună cu un coleg din Muntenegru, am luat-o doar pe ea în maşină, fără părinţi, şi am transportat-o la clinica ambasadei americane. Dacă nu ne-am fi nimerit acolo, copilul ar fi murit. Am vizitat-o la spital, peste o lună, fetiţa a fost externată.

– Ce program de muncă aveţi acum?
– Eu, dar şi colegii mei, ne trezim foarte devreme. Ziua mea începe cu mult înainte de programul propriu-zis: mă trezesc pe la ora cinci dimineaţa. Zilnic – cu excepţia weekendului – alerg zece kilometri. Lucrul meu constă din întâlniri cu premilitarii, cu tinerii care urmează să fie încorporaţi şi cu părinţii acestora, cu rezerviştii sau cu agenţii economici care asigură mobilizarea teritoriului nostru. Ziua unui ofiţer obişnuit vizează, de fapt, programul unităţii militare: pregătirea militară, instrucţii, conducerea vehiculului, fiecare îşi exercită funcţiile.

– Cum reacţionează bărbaţii la ordinele unei femei?
– Normal, din perspectivă profesionistă. Bărbaţii respectă năzuinţa femeii de a fi în poziţii egale cu ei. Femeia, dacă doreşte să câştige la fel de bine ca bărbaţii şi să fie la fel de responsabilă, trebuie să muncească foarte mult. Bărbaţii îşi respectă colegele cu epoleţi.

– Familia s-a împăcat cu „mama cu epoleţi”?
– Sunt căsătorită de 20 de ani, am o fiică de 19 ani, studentă la colegiu, la Facultatea de Informatică. Soţul, inginer într-o companie, este fost militar – respectiv, înţelege foarte bine profesia mea. Nu am niciun fel de impedimente în carieră. Armata face parte din viaţa mea
Dar cine face un borş sau un ceai acasă, nu mai contează. Aici nu există divergenţe.

– Vă mulţumesc pentru interviu.

Sursa: Timpul Suplimentul "Femeia"