Mitul nemuncii, Londra şi Celălalt-criminal

NEMUNCA. LIPSA DORINŢEI de a frecventa şcoala. Dar mai ales nemunca şi educaţia la nemuncă. Aceasta nu e o corespondenţă de la Londra – în presa românească au apărut destule texte de opinie cu statut de corespondenţă de la faţa locului. (…) Numitorul comun al unora dintre aceste texte de opinie (pe lângă larga citare a Theresei May, ministru de Interne, despre „pura criminalitate”) e blamarea unor huligani care sunt unici vinovaţi pentru propria nereuşită în viaţă: nu vor o educaţie, nu vor să muncească. Nicăieri în presa internaţională nu există o astfel de interpretare a faptelor. Şi atunci: de unde această mitologie românească, răspândită de la preşedintele ţării la jurnalişti economici, a simplei voinţe de a munci care generează posibilitatea unui câştig şi a unei vieţi decente? Pentru început, s-ar putea spune că un „atavism” – un pattern construit pe modelul social al comunismului: a nu munci într-o epocă în care statul asigura locuri de muncă pentru fiecare cetăţean era o alegere, un fel de declaraţie de principiu – iar alegerea era cea care genera marginalizare şi precaritate. Însă de atunci au trecut aproape 22 de ani şi pura experienţă personală a adus nenumărate ocazii de slăbire a pattern-ului. Exemplele de succes financiar şi social, în schimb, ale acestor două decenii sunt menite a construi iluzia unei dorinţe de a munci pe care se pot înălţa castelele milioanelor de euro.

Exemplele de succes ale ultimelor decenii

George (Gheorghe) Naghi, patronul „imperiului” de prelucrare a cărnii Aldis, decedat recent într-un accident de barcă: fiu de tinichigiu, absolvent de liceu, şef de sală la Amara până în 1990, în 2011 – locul 192 în Forbes Top 500 de miliardari români. Florin Pârvu, patronul celui mai mare târg de maşini din Bucureşti, Autovit: a pornit cu un spaţiu mic în Centrul Vechi, a fost proprietar de schimburi valutare şi a sfârşit prin a vinde site-ul autovit.ro cu milioane de euro. Etc. Că a fi şef de sală la restaurantul Oficiului Judeţean pentru Turism din staţiunea Amara în anii ’80 însemna, pentru anii ’90, resurse şi relaţii, iar faptul că micul spaţiu din Centrul Vechi a fost primit pe bază de certificat de revoluţionar sunt doar detalii în schema voinţei de a munci. În mare parte, acestea sunt modele similare celor la care aderă tinerii din cartierele defavorizate ale Marii Britanii: modele de succes bazate „pe talente naturale mai degrabă decât abilităţi dobândite prin educaţie”. Fabuloasele vieţi ale celor care scapă de existenţa de ghetou au ca fundament aspectul fizic, vocea ori performanţele atletice. (…)

Vandalii nu-şi ascundeau faţa…

PENTRU CINE A URMĂRIT imagini din timpul jafurilor, ieşit din comun e tocmai faptul că, în mare parte, vandalii nu-şi ascundeau faţa. (Dovadă, poliţia a postat o arhivă foto cu chipuri ale celor care au devastat magazine.) Sentimentul de impunitate nu e fără legătură cu masivele tăieri, bine popularizate, din bugetul poliţiei şi cu scandalul, cu suspiciuni de corupţie, legat de conivenţa Poliţiei Metropolitane cu ziariştii de la News of the World, soldat cu demisii la vârf. Dar nici fractura socială şi sentimentul de a nu putea face nimic nu sunt factori neglijabili. Sunt experţi în cultură urbană care insistă asupra rolului jucat de „disponibilitatea biografică” în răspândirea revoltelor: da, traficul e lejer vara în Londra, s-au deschis terasele şi oamenii stau pe străzi, însă mulţi dintre cei care stau pe-afară sunt tineri fără un loc de muncă. Învăţământul obligatoriu – şi, deci, asigurat de stat – în Marea Britanie se opreşte la 16 ani. Pentru a-şi continua educaţia, adolescenţii britanici şi familiile lor au de plătit, din 2011, taxe de trei ori mai mari decât înainte. Aici se opreşte discuţia despre voinţa de a învăţa şi continuă, inevitabil, cea despre paradisul locuinţelor sociale şi al ajutoarelor de stat. Şi despre educaţia la nemuncă, transmisă de părinţi copiilor.

DIN FEBRUARIE PÂNĂ ÎN IULIE 2009, jurnalista franceză Florence Aubenas şi-a asumat identitatea unei femei fără pregătire – absolventă a sistemului public de învăţământ obligatoriu – în căutarea unei slujbe. Nu a câştigat niciodată mai mult de 700 de euro pe lună, în condiţiile în care a acceptat orice slujbă pentru care a trecut de interviu. În Statele Unite, aşa-numitul Economic Policy Institute a publicat un studiu, Hardships in America: The Real Story of Working Families, conform căruia în trei sferturi din familiile cu venituri sub bugetul de bază (în jur de 30.000 USD pe an), capul familiei, care lucrează, are studii liceale sau peste. 72% din familiile ale căror venituri depăşesc de două ori pragul oficial al sărăciei în SUA au constant probleme legate de asigurarea hranei şi a locuinţei, şi depind de medicina de urgenţă ca singura modalitate de îngrijire medicală. Există, în loc de educaţia la nemuncă, un gen de experienţă transmisă familial de la o generaţie la alta: cea a inutilităţii conformării la normele instituite statal.

Dispoziţia către violenţă datează din… 1981

ÎN 1981, ÎN BRIXTON (sudul Londrei) izbucnea o revoltă jenant de asemănătoare celor de acum: protagoniştii aparţineau comunităţii afro-caribiene, un incendiu cu posibile motivaţii rasiale se soldase cu razii printre locuitorii… de culoare, un tânăr urmărit de poliţie murise, mulţimea dăduse foc la maşini şi devastase magazine. A existat, ulterior, un raport al Lordului Scarman: „Factori complecşi de natură politică, socială şi economică au creat o dispoziţie către violenţă”, scria în raportul care cerea „acţiuni urgente pentru a preveni ca disparitatea rasială să devină endemică, imposibil de eradicat, punând în pericol însăşi supravieţuirea noastră ca societate”. Cu excepţia celor privitoare la atitudinea poliţiei faţă de suspecţi, indiferent de rasă ori statut social, niciuna dintre recomandările lui Scarman n-a fost pusă în practică. Iar în august 2011, un taximetrist de culoare era împuşcat de poliţia din Tottenham, care ulterior recunoştea că acesta nu deschisese focul. Tânărul făcea parte din generaţia fiilor celor care protestaseră în Brixton; în ciuda modificărilor aduse în normativele poliţiei de Raportul Scarman, poliţia a anunţat presa de moartea lui Duggan înainte să informeze familia.

TOTTENHAM ARE O RATĂ DE ŞOMAJ de 10,9%, media în Londra fiind 8,8 procente (după Oficiul Naţional de Statistică) – sau, după un sistem de calcul al Oficiului de Statistică a Pieţei Muncii, mult mai precis şi la zi pentru comunităţile mici, de 8,3%, în iunie 2011, faţă de 4,2% media în Londra. În Tottenham, în 2010 trăiau 78.900 de persoane cu vârsta între 16 şi 64 de ani şi 48.300 erau „economic active”. 16.300 aveau funcţii de conducere şi ocupaţii cu înaltă calificare, 7500 lucrau în domeniul administrativ, de secretariat sau al meseriilor, 8600 – în domeniul serviciilor, 10.300 erau muncitori necalificaţi sau cu calificare minimă. Media plăţii pe oră primite de un angajat cu normă întreagă în Tottenham a fost în 2010 de 12,26 lire (482 de lire pe săptămână) faţă de 15,81 media în Londra. Doar în Brent Central s-a câştigat mai puţin – 12,23 lire pe oră. Guvernul britanic a desfiinţat aşa-numita Alocaţie pentru Educaţie, care le acorda un stipendiu de maximum 30 de lire pe săptămână studenţilor din familii sărace pentru a-şi continua studiile peste vârsta de 16 ani. Acelaşi guvern conservator-liberal-democrat a anulat programul de educaţie continuă pentru adulţi Train-to-Gain. Cât despre paradisul locuinţelor sociale, în Haringey (unitatea administrativă din care face parte Tottenham) sunt 19.000 de familii pe lista de aşteptare. Sigur că să dai foc la H&M şi să furi electronice din magazinele Sony e ilegal – doar că e serios discutabil cât de imorale sunt aceste gesturi pentru cei care le-au comis la Londra. Şi cât le pasă cu adevărat – ce-au făcut ei altceva decât să-şi însuşească filozofia individualismului capitalist, modelat pe ocolirea regulilor comune, aşa cum băncile şi fondurile de pensii au dovedit ele însele că se poate/trebuie făcut?

Asistăm la criminalizarea categoriilor sociale şi etnice, nu a furtului

TENDINŢA ÎN REFLECTAREA ROMÂNEASCĂ a evenimentelor londoneze (în care nu revoltele şi mecanismul lor de declanşare sunt extraordinare, comparativ cu cele din Brixton, din Tottenham în 1985, din Los Angeles în 1992 sau din suburbiile Parisului în 2005, ci gradul de extindere a jafului) e criminalizarea nu a furtului, ci a categoriilor sociale şi etnice. Criminalizarea sărăciei şi a rasei, a diferenţei, în general. „Aceşti oameni fură şi distrug pentru simplul motiv că vor să aibă totul, cât mai mult şi cât mai repede, deşi ar fi fost bine să mai şi muncească pentru a avea”, consideră Dan Tapalagă. „Familiile jamaicane sunt cele dezorganizate: sunt cazuri de mame care îşi cresc singure trei copii, proveniţi din trei taţi diferiţi, taţi care, dacă sunt identificaţi, de multe ori au probleme cu legea”, scrie Emil Stoica. Sunt atitudini din ce în ce mai cauţionate gregar, care se extind în spaţiul public de la noi ca un flagel.

În timp ce felurite organizaţii româneşti se bat cu Academia şi Institutul de Lingvistică pentru schimbarea (şi… criminalizarea) definiţiilor de dicţionar ale cuvintelor „ţigan” şi „jidan”, afro-caribienii din Londra sfidează corectitudinea politică lingvistică şi de faţadă, autonumindu-se „nigros”.