Actualitate

Mircea Druc: Vrem reîntregirea Patriei!

Astăzi aniversăm ziua Unirii Basarabiei cu Patria-mamă România. Dar nu o facem din inerție. Sau de dragul retrospectivei și al festivismului. Fără Reîntregirea Patriei nu vom ieși din criză. Nu vom supraviețui ca națiune. Reîntregirea, însă, nu ne-o poate servi pe tavă cineva din afară. Reîntregirea nu poate fi obţinută sub formă de grant sau de credit. Nu există o bancă mondială care să acorde cu împrumut identitate, integritate și conștiință națională. Aceste valori vitale se cuceresc prin efort conjugat de lungă durată și se mențin cu preţul unei vigilenţe eterne. 

Sindromul amputării

La 28 noiembrie 1991, am venit la București. Intenționam să iau cuvântul în cadrul ședinței festive, consacrată aniversării a 73 de ani de la Marea Unire. Eram pe atunci deputat la Chișinău, din partea Frontului Popular din Republica Moldova. Am ajuns în capitala tuturor românilor cu gânduri bune. Doream să le amintesc colegilor parlamentari că avem un obiectiv strategic comun: Reunirea. Credeam sincer că o altă ieşire din impas nu există. Spuneam atunci: oamenii schilodiţi se plâng, după mulţi ani, că-i doare cumplit mâna sau piciorul amputat. Psihoterapia decurge anevoios şi suferinţa nu se mai termină. Exact aşa se va întâmpla şi cu naţiunea română dacă va abandona idealul Unirii. Sindromul amputării nu va dispărea niciodată.

Conducerea Camerei și a Senatului nu-mi permitea să urc la tribună. Dar s-au implicat îndârjit parlamentarii Ion Alexandru și Claudiu Iordache. Am reușit astfel să-mi rostesc alocuțiunea în sala Parlamentului din Dealul Mitropoliei. Acum 25 de ani am declarat răspicat: ”Vrem reîntregirea Patriei!”

Am rugat atunci Parlamentul și Guvernul să dea curs unui apel lansat de numeroase ONG-uri basarabene. Apel susținut şi de grupul parlamentar al Frontului Popular din Republica Moldova. Ceream să adopte de urgență o lege vizând reconfirmarea cetăţeniei românilor din teritoriile anexate de Imperiul sovietic. Am cerut de asemenea ca Parlamentul să ia poziţie faţă de referendumul din Ucraina. Să recunoască acest stat în devenire numai după soluţionarea problemelor legate de consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop. Mă adresam de la tribuna parlamentului Țării mele România cu rugămintea:

• Să răbdăm măcar şase luni fără acte de violenţă şi exhibiţionism!

• Să aibă loc alegeri, să respectăm regula, democraţia şi bunul simţ!

• Să spunem lumii clar, cu fermitate: Vrem reîntregirea!

• Să cugetăm, să acţionăm ca şi cum Unirea s-ar fi produs deja.

• Să ne sincronizăm asupra problemelor României reîntregite!

• Să nu vorbim despre Unire! Să ne unim!

La 1 decembrie 1991, noi, un grup de parlamentari de la Chișinău și București, am constituit Consiliul Național al Reîntregirii – CNR. Peste o săptămână, la 5 decembrie 1991, avea să dispară URSS, de jure și de facto. Atunci am avut șansa să ne re-unim, dar am ratat-o. Politicienii de la Chișinău și București au rămas să tot cântărească până în ziua de azi: ”Ce câştig eu și partidul meu cu Unirea?”. Am rămas și eu, un unionist prin definiţie. Și, din 1991, ca și până atunci, îmi duc viaţa sub presiunea unor decizii însoțite de risc.

La ora actuală e simplu și ușor să vorbeşti despre Unire. Dar, la începutul anilor 90, unioniștii erau atacați vehement. Media autohtonă, de exemplu, mă acuza de toate tarele tranziției de la economia planificată centralizat la cea de piață liberă. Ca unionist, mă denigra mai urât de cum îl prezintă astăzi pe antiunionistul Igor Dodon. ”Călăul Republicii găgăuze” – astfel mă eticheta mass-media rusă. Un ziarist întreba retoric, într-o revistă moscovită: ”De astea cadre a pregătit puterea sovietică pentru republicile unionale!? Asta-i mulțumirea!? Indiscutabil, Druc e un trădător unionist, tâmpit și fanatic. Dar a absolvit două facultăți. La cele mai prestigioase universități de stat din Leningrad și Moscova. A mai făcut și aspirantura la Institutul Americii Latine al Academiei de Științe a URSS. Nu se compară cu ceilalți conducători ai Moldovei, care au terminat doar Institutul agricol din Chișinău. E periculos!”.

Prin 2011, media de la Tiraspol constata: ”Teritoriul fostei Moldove Sovietice s-ar putea transforma într-o comunitate cu adevărat democratică. Dar liderii psihopați, bolnavi ”de unire” şi lipsiți complet de intelect, nu au altă soluție decât să distrugă, cu ajutorul adolescenților, ideea de Moldovă ca stat independent… Fiecare al șaselea locuitor este convins că viitorul este în România. E mult, dacă luăm în considerație faptul că acești promotori ai ”marii uniri” sunt copiii, frații, cumetrii sau prietenii cuiva… Totodată, e prea mare şi evidentă superioritatea intelectuală a elitei din stânga Nistrului, față de cea pro română”. Avem aici şi explicația de ce descendenții ”eliberatorilor” sovietici sunt cei mai înverșunați apărători ai statalității moldovenești. Jumătate de secol au fost la putere şi speră că tot ei vor conduce, dacă Basarabia nu se va reuni cu România. Desigur, unioniștii au și ei păcatele lor, dar acestea nu schimbă datele problemei.

În decembrie 1989, după aproape trei decenii de studii şi activitate profesională la Leningrad, Moscova și Cernăuţi, am venit la Chișinău. Cretinismul profesional şi înfumurarea caraghioasă a multor șefi de pe malul stâng al Nistrului mă oripilau. După primele alegeri, relativ libere, din februarie 1990, cei de la Tiraspol nicidecum nu-și găseau locul în noile structuri de putere. Primele simptome de scădere a statutului lor de privilegiați apăruseră încă prin 1989. Aceasta a fost una din cauzele separatismului inițiat de elitele din stânga Nistrului. În consecință, cinci raioane de croială sovietică se declară independente. Astfel, în plin proces de dezagregare a Imperiului, s-a format o mică republică, condusă de un mare clan. Nostalgic, omul sovietic vântură în continuare teza despre ”superioritatea intelectuală” a elitei de la Tiraspol. Astfel își alimentează rezervele de vanitate. Acum, însă, pretinsa elită alogenă, separatistă și românofobă, este terfelită zilnic chiar de propriii exponenţi.

Unioniști și antiunioniști

Cu toată amploarea mișcării unioniste, foarte mulți concetățeni se întreabă: – De ce integrarea celor două state românești nu este dorită de întreaga suflare dintre Nistru și Prut? Le răspund: din simplul motiv că unii oameni sunt unioniști, iar alții – antiunioniști. Fiecare politican, analist, politolog, formator de opinie sau om de afaceri are o motivație proprie. Anomalia istorică numită ”Republica Moldova” este o societate dezaxată. Dintr-o sută de medici doar unul poate să pună un diagnostic perfect. Unii cetățeni au tot sperat că Imperiul sovietic va renaște. În 2011, Constantin Tănase scria: ”Trebuie să recunoaștem că noi avem probleme mari nu numai cu elitele, ci și cu poporul. De fapt, cum e sacul și cârpeala! Aproape două sute de ani a trăit sub ruși. Când trăiești prea mult în rahat, te obișnuiești atât de mult cu el, încât acesta nu te mai deranjează, nici nu-l observi, ci dimpotrivă, când rahatul dispare, îi duci lipsa”.

Îmi amintesc cu cat fast marcau EI ziua de 4 august. Data constituirii Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în 1940, – după ce ”glorioasa Armata Roșie a eliberat norodul moldovenesc de sub jugul burghezo-moșierilor romani”. După 1991, la 27 august, lumea sărbătorește ziua independentei Republicii Moldova. O independență pe care eu, de exemplu, am perceput-o atunci ca un prim pas spre reunificare. Deși puțini mai cred în viabilitatea statelor mici, deși situația Republicii Moldova este incomparabila cu cea a statelor baltice independente, EI sărbătoresc an de an independența.

După colapsul Imperiului, pe malul drept al Nistrului, cu excepția orașului Tighina, au rămas la putere agrarienii. Cei mai închistați exponenți ai elitei comuniste. Diverse clanuri au împărțit între ele tot ce s-a acumulat în perioada postbelică. În anii 90, și-au adjudecat colhozurile, sovhozurile și industria alimentară. Clanul Moțpan – Sangheli – Daraban, clanul Snegur și clanul Lucinschi au împărțit între ele întregul patrimoniu din raioanele basarabene ale RSSM. După 2000, ceea ce mai rămăsese a fost acaparat de clanul Voronin – Reidman – Tkaciuk. Astfel, fosta elită sovietică s-a căpătuit, unii devenind băieți deștepți, baroni locali sau oligarhi. Generația a doua de conducători, nu mai avea ce împărți. Unii, chiar dintre cei trimiși de mine în 1990 la studii în Occident, s-au apucat de racket bancar. Acum nu a mai rămas de furat decât granturile venite din Occident.

Personal, nu am investit nici o speranță în proiectul ”Republica Moldova”. Nu mă interesa țărișoara, cântată odinioară de poeții sovietici moldoveni: ”Moldovă, țărișoara mea!/ Din Naslavcea în Giurgiulești/Ca un strugure de poamă/Pe harta Uniunii crești!” Nici actuala ”Țară de minune, Țară lui Dogaru” nu mă pasionează. Deși, pe autorul emisiunii de la Publica TV îl stimez. Țara pentru mine nu începe cu epoca feudală. Nici cu Moldova, nici măcar cu marele Stefan cel Mare. Avem un spațiu al nostru moștenit, ancestral, cu valorile sale eterne. Nu cred in rațiunea existenței unor state mici: Republica Nistreană, Republica Donețk, Republica Lugansk, Republica Găgăuzia și altele de genul acesta. Una or fi stătulețele Liechtenstein, San Marino sau Andora. Poate ca sunt prospere, fericite. Însă ele nu reprezintă decât niște relicve ale Evului Mediu. Nu mi-am dorit niciodată un stătuleț din ”trei județe și o stână”, vorba regretatei unioniste Leonida Lari.

Într-un fel, îmi vine ușor să plutesc în ceața de la Chişinău şi Bucureşti fiindcă nu-mi propun să evaluez egocentric comportamentul conaționalilor. Am un obiectiv de suflet: Reîntregirea! Și, în funcție de acest obiectiv, îi testez pe fiecare. Nu mă interesează ce reprezintă cutare ”oligarh” de la Chișinău. Am obiectivul în minte și o unitate de măsură. Simplu, reducționist, îi testez pe oameni în funcție de ceea ce fac concret pentru Unire. Și dacă nu fac nimic, degeaba mă toacă la cap un post TV că Vlad Plahotniuk este un diavol, iar alți sunt niște îngeri.
Am făcut parte din mișcarea de eliberare naționala în clandestinitate. Am activat împreună cu Alexandru Șoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpi, Valeriu Graur, Loghin Alexeev, Mihai Andronic, Mihai Pașa și mulți alți basarabeni și nord bucovineni. M-am simțit unionist de la 19 ani și așa am rămas. Eram niște tineri utopiști, dar cu picioarele pe pământ. Ne dădeam seama: atâta timp cat exista URSS, nu puteam înlătura consecințele Pactului Molotov– Ribbentrop. Mă refer la răpirea Basarabiei si a nordului Bucovinei. Știam: mai întâi trebuie să dispară Imperiul. Si, când a dispărut Imperiul, credeam că estonienii, lituanienii și letonii, frații noștri de suferință, vor deveni independenți. Iar noi, românii, care am avut aceeași soartă, ne vom reuni cu Țara. Însă, la Chișinău se afla la putere o elită alăptată și crescută de regimul sovietic-imperial.

Promotorii proiectului bolșevic aveau și ei un vis al lor neîmplinit. Sperau că, menținând statul moldovenesc vor ajunge, pană la urma, la dezmembrarea României. După care vor face EI o ”Moldovă Mare”. Un stat protejat, condus, ghidat și ținut în frâu de către Moscova. Valahia o lăsau să rămână singură. Sau o dădeau mărinimos turcilor, poate bulgarilor, sau nu mai știu cui. Iar Transilvania urma să intre în NATO, împreună cu grupul de la Vișegrad. Proiectanții nostalgici doreau să obțină, dacă nu anexarea Transilvaniei, măcar o confederație cu vechiul pretendent – Ungaria. Dar n-a ieșit așa.

Viorel Patrichi mă întreba nedumerit: – De ce Vladimir Voronin l-a bruscat mitocănește pe Traian Băsescu!? Președintele nostru nu vroia decât să abordeze chestiunea unei eventuale integrări a celor două state românești!

Multă lume ghicește: cam ce hram poartă acest moldovean get beget, coada vacii? Ca licențiat în psihologie, Mircea Druc vede situația astfel: Voronin depinde în totalitate de propria ierarhie motivațională, consolidată de-a lungul întregii sale vieți. În vârful piramidei se află conștiința de Homo sovieticus. Nimeni și nimic nu i-o poate modifica. Este un om sovietic, convins de adevărul său absolut: stat moldovenesc, națiune moldovenească, limbă moldovenească. Cunoscuta aberație trâmbițată fariseic de Vasile State și alții ca el.

În orice conjunctură politică, personajul rămâne un românofob irecuperabil. Un rusofil onest. Un antioccidental prin excelență. Conjunctural și mercantil, Voronin acceptă o conlucrare. Un flirt temporar cu Rusia, China, Ucraina, Israel, SUA, Europa. Dar niciodată nu va fi pentru unirea cu România. În plan politic, pentru el controlul asupra raioanelor din stânga Nistrului, înseamnă totul, absolut totul. Odată realizat acest obiectiv primordial, ar putea să se lepede chiar și de Rusia. Cine îi dă înapoi Patria mică unde s-a născut, îl are pe Voronin asociat pentru totdeauna și în toate.

Încă în 1990, am avut o discuție sinceră cu președintele Mircea Snegur și cu alți șefi basarabeni. Am înțeles perfect: nu doreau unirea fiindcă România era săracă iar noi eram bogați. Își imaginau că vor transforma Republica Moldova într-o nouă Elveție. Există, ziceau ei, un precedent. Propaganda țaristă folosea pentru Basarabia sintagma ”Elveția rusească”; eliberatorii bolșevici au botezat-o ”Grădina înfloritoare a Uniunii Sovietice”. Atunci mi-am dat seama că nu pot avea nimic în comun cu promotorii unui stat aparte moldovenesc și mi-am continuat calea mea.

Unii basarabeni, cretini sau fariseici, vehiculează în continuare o mostră de gândire tactică autohtonă. Aceea cu vițelul. De un sfert de secol vițelul blând suge la două vaci. I-au crescut copitele, coarnele și acum este un bou viguros. Și asta-i soarta boului, vițel adult, sa stea la poarta noului, nițel mai mult. De fapt, sunt două porți. Una se cheamă ”Unirea cu România”, cealaltă ”Integrarea în Uniunea Europeană”. Să mai stea…

În martie 2015, Val Butnaru diagnostica exact situația: ”Republica Moldova este un stat falimentar, corupt, impotent. Mai pe scurt – o stână. Republica Moldova nu se va integra în UE nici în următorii zece ani, nici în următorii 25 de ani, nici în… Păcat e că știm cu toții lucrul acesta, dar ne prefacem că așteptăm himera Schimbării! Nu integrarea în Uniunea Europeană este șansa noastră, ci Unirea imediată cu România. Rămâne valabilă oferta făcută de președintele Traian Băsescu: ”Cereți Unirea și-o vom face!” Punctum!”

Fără capitaliști, nu putem face unirea

Acum două decenii am lansat o chemare patetică: ”Capitaliști români, vă rog frumos, treceți Prutul!”. Peste ani, când președintele Traian Băsescu le-a vorbit liderilor occidentali despre Unire, aceștia ”nu au făcut ochii mari”. Problema e alta: doresc capitaliștii de pe ambele maluri ale Prutului sau nu doresc reîntregirea națională? Cu certitudine, ne vine foarte greu să construim Unirea fără businessmeni. Unii dintre ei sunt etichetați drept mafioți, vânduți Rusiei, Israelului etc. Aproape un deceniu, media de la București ne-a tot speriat: Nu putem trece Prutul! Ne papă Voronin, omul rușilor! Am spus de atâtea ori: Voronin nu e omul Moscovei! Este omul unui segment de capital transnațional, care l-a și adus la putere.

În prezent, media vehiculează o altă sperietoare: Plahotniuk, omul… Deși, în realitate, la Chișinău, are loc cea mai ordinară și disperată luptă pentru putere între diverse grupuri de interese. Plahotniuk a trecut testul la mijlocul anilor 1990, când austriecii și partenerii lor l-au selectat pentru a conduce o sucursală a companiei ”Petrom” în Republica Moldova. Social-democrații de la București și Bruxelles agreează PDM, partidul condus de Plahotniuk. Am aflat din presă că popularii de la București și Bruxelles l-ar fi dorit partener pe Ion Sturza. Acesta și-a demonstrat capacitățile promovând interesele companiei ”Rompetrol” în CSI.

Pentru elucidarea cazului, le sugerez românilor inocenți să întocmească o listă: Mari capitaliști din RM. După care să-și pună întrebarea: Ore de ce facem atâta tam-tam cu oligarhii, ca bolșevicii cu boierii și chiaburii? Am vrea cumva să activăm într-o economie de piață, dar cu principii egalitariste? Să muncim ca în socialism, dar să trăim ca în capitalism? Să aplicăm rigorile cazărmii comuniste în bordelul consumist?
Ori nu ne dăm seama pe ce lume trăim, ori nu suntem sinceri. Am vegetat o jumătate de secol în regimul comunist. Puteai să fii deștept, bine pregătit profesional, însă deciziile erau luate de persoana, care deținea puterea politică. Prim-secretarul te punea președinte de colhoz, director de sovhoz, rector, șef de gară, director de teatru etc. În 1972, secretarul PCM Petru Lucinschi decidea dacă să rămână la Politehnica din Chișinău sau să fie dați afară ”pentru naționalism” 50 de lectori și profesori, printre care și Mircea Druc. Timp de două decenii, destinele intelectualității basarabene au depins de voința și capriciile lui Ivan Bodiul. El a ajuns prim-secretar fiindcă soția lui era foarte frumoasă și i-a plăcut lui Leonid Brejnev… În comunism, existau șefi care se abăteau de la normele partidului unic și erau sancționați. Schimbam secretarii de partid, dar sistemul rămânea intact.

Acum trăim într-un regim în care factorul decisiv este capitalul, de regulă cel legal. Cine dispune de capital își poate face deputații și miniștrii săi. Poate ajunge să ocupe orice post, chiar și de președinte al statului. În capitalism, unii adună averi pe căi ilicite și nimeresc după gratii. De un sfert de secol la Chișinău schimbăm ”oligarhii” şi restul rămâne pe vechi. Să mai avem un pic de răbdare. Se va decide până la urmă și destinul așa-numiților oligarhi din Republica Moldova. Se va decide corect, echitabil, conform legislației unui stat de drept. Sub acest aspect, Chișinăul se află, în comparație cu Bucureștiul, la nivelul anului 2004.

Desigur, la Chişinău, ca şi la Bucureşti, puțini politicieni au un ideal naţional. Dar nu toți oamenii întreprinzători, cei care produc valori materiale și plătesc impozite, sunt ”vânduți”. Deși, firește, au și ei interese transnaționale. Nu toate segmentele de capital din spaţiul românesc sunt captive. Eu cred că tot mai mulți oameni de afaceri onești se vor angaja să susțină obiectivul nostru major, care este reîntregirea naţională. Se găsesc și pe la noi ”oligarhi” care nu dăunează Unirii. Nu vreau să dau nume acum, dar unii capitaliști fac lucruri bune, ca Vasile Stroiescu – boierul basarabean unionist, ctitor și mecenat, primul președinte al Parlamentului României Reîntregite. Contemporanii noștri repară și utilează grădinițe, spitale, creșe, maternități, creează locuri de muncă, sponsorizează oameni de cultură și știință, construiesc case pentru oameni sărmani. E, adevărat, unii sunt acuzați de mass-media că se implică în jocuri politicianiste și financiare, prin care își controlează partenerii sau politicienii sponsorizați. Fără îndoială, este condamnabilă orice abatere de la legislația în vigoare. Și, bineînțeles, de la cele zece comandamente creștine. Faptul că și unii preoți le încalcă, nu ne face să renunțăm la credința în Dumnezeu.

Spirala istoriei se întoarce

În actuala conjunctură geopolitică, românii de pe ambele maluri ale Prutului par tot mai defazați. Dar, din punct de vedere strategic, apare din nou o șansă. Ne aflăm într-o situație similară cu cea din ajunul prăbușirii imperiului sovietic. Timp de 25 de ani nu a existat o premiză atât de favorabilă. Ordinea cosmică este mult mai propice pentru reunirea Basarabiei cu România. Finalizarea procesului de reîntregire a națiunii române depinde de minoritatea creativă. Procentele vehiculate de antiunioniști, nu valorează prea mult. Pe timpul inchiziției nu activau, ca astăzi, sociologi și analiști aserviți. N-avea cine prezenta sondaje de opinie, demonstrând că 90% dintre cetățenii urbei sunt de acord ca Galileo Galilei și Giordano Bruno să fie arși pe rug pentru ”ereziile lor”.

Reîntregirea națională este un ideal, care presupune o schimbare radicală, efort și riscuri asumate. De aceea, unionist sincer și consecvent poate fi doar un idealist înnăscut. Însă, în structura oricărei populații, constructiviștii – oamenii deschiși schimbărilor (minoritatea creativă, inovatorii nu depășesc cota de 7%). În rest, ”urzeala norodului” conține: misoneiști (conservatorii nativi și intransigenții, adversarii înnoirii de orice fel – 33%); filoneişti (activiștii, animatorii, prostănacii cu inițiativă, promotorii schimbării cât mai frecvente și cu orice preț, – 8%) și partea ce mai numeroasă – expectativii (conformiștii, centriștii, căldiceii – 52%).

Pentru românii constructiviști unionismul înseamnă aducerea acasă a teritoriilor noastre răpite: nordul Bucovinei, nordul Basarabiei, sudul Basarabiei, ținutul Herța… Pe unioniștii autentici nu-i interesează dacă județul Chișinău este mai dezvoltat decât județul Cluj sau invers. Ei doresc Unirea din cu totul alte considerente. Și o construiesc, zi de zi, cu răbdare și efort. Iată argumentul lor principal:

Nu merită efort și nu poți să faci stătulețe viabile din niște părți ale teritoriului național, acaparate de fostul Imperiu sovietic. Ce rațiune istorică, teologică, cosmogonică, socială, morală are la bază improvizarea stătulețelor fictive: unul din şase județe, cu capitala la Chișinău; altul din cinci raioane, cu capitala la Tiraspol; și încă unul din 21 de sate găgăuze neomogene, cu capitala la Comrat? La ce folosește? Ca să nu se bage nimeni peste EI? Pentru ca EI să fure nestingheriți, în stilul lor la Chișinău, la Tiraspol și la Comrat. Ca să perpetuăm inflația birocratică care germinează corupția și degenerarea? Minte Iurie Roșca declarând că, în cazul românilor înstrăinați, „partea devine întreg”.

Să argumenteze EI de ce nu vor să fie un stat unic dacă avem aceeași limbă, cultură, dacă oamenii se înțeleg? Pe mine, de exemplu, nu mă preocupă interesele nașilor, finilor și cumetrilor, nici acțiunile lor trecătoare. Nu importă că masele largi nu au obiective naționale strategice. Că marea majoritate a românilor de pretutindeni operează cu fenomene de bâlci, cu sintagme precum ”eu și revoluția” sau ”să moară capra vecinului”. Obiectivul strategic condiționează resursele și mijloacele tactice, care, la rândul lor, determină activitatea operativă.

Readucerea acasă a teritoriilor răpite este necesară în primul rând pentru România! Argument: în viziunea strategică a adversarilor noștri, Republica Moldova, este ”un rău necesar”. Un atu pentru a menține pe agenda lor problema dezmembrări Statului Național Român după modelul iugoslav. De la declararea independenței s-a trecut la următoarea etapă și există deja în safeuri câteva scenarii și proiecte gen ”Moldova Mare”, care implică destrămarea României și a Ucrainei.

Dacă România nu reușește să integreze teritoriul național dintre Nistru și Prut, vanitatea și complexele regiunilor istorice va fi pipăită și exploatată în continuare. Cu ajutorul investițiilor de capital străin bine orientate, Republica Moldova urmează să ajungă o sursă de inspirație pentru cei care „s-au săturat de București” precum odinioară provinciile Iugoslaviei ”se săturaseră de Belgrad”.

Grupuri de interese din cele patru unghiuri bagă bani în conducătorii corupți de la Chișinău. Germanii, italienii, olandezii, americanii, japonezii, chinezii dau granturi și investesc în Republica Moldova. Mai sar în ajutor și frații din dreapta Prutului pentru ca vițelul adult să sugă la două vaci.

Apropo: un județ transilvănean precum Arad, cu oamenii săi buni, plecând zi de zi la muncă, poate trăi fără pomeni și ajutoare? Dar un județ basarabean, precum Orhei, de ce nu s-ar comporta la fel?

Altă nedumerire: de ce Vlad Filat (simpatizat de mine, ca absolvent al Universității din Iași) avea nevoie de cinci mașini de lux?
Îmi amintesc, pe când eram prim-ministru la Chișinău, mă mulțumeam cu o ”Tatra” veche. Făcusem schimb cu Andrei Sangheli: i-am cedat ”Volga” cea nouă, neagră, prestigioasă. În fondul guvernului aveam numai patru dolari. Ca să conduc o delegație guvernamentală în Italia, am scris cerere la Moscova. Cerșeam bani de drum, fiindcă biletele se cumpărau numai cu valută. Druc, te apucă cumva invidia? Nu, mă cuprinde ”o tristețe iremediabilă”, vorba lui Topârceanu. Concluzia: basarabenii și ”Planeta Moldova” au ”di tăti”. Nu au dispărut ei în condiții de gulag, nu se vor prăpădi nici în actuala încrengătură europeano-asiatică. Să avem grijă prioritar și în permanență de viabilitatea Statului Național Român. Restul se rezolvă, încetișor.

Unioniștii se unesc!?

Mulți concetățeni au rămas blocați în mentalitatea comunistă. Unora li se par atrăgătore niște mituri sovietice sau maghiare. Deși anevoios, situația se schimbă treptat. În general, nici România, nici Republica Moldova nu s-au plafonat la nivelul anului 89. Nu mai putem fi amenințați cu orice și de oricine. Securitatea geopolitică, calitatea resurselor umane este net superioară, față de ceea existentă la ieșirea din comunism. În prezent, Republica Moldova are o cu totul altă substanță. Structura demografică, clasa politică, starea social-economică și opțiunea geostrategică sunt diferite.

Cu toate acestea, lumea se agită fără rost: în 90 erau mulți români care voiau unirea, dar nu se putea; astăzi se poate face unirea, dar sunt mai puțini doritori. Indiscutabil, numărul unioniștilor este în creștere, chiar și printre alogenii din stânga Prutului. Astăzi, oricine se poarte declara ”unionist” sau ”antiunionist”. Și tot mai mulți cetățeni ai Republicii Moldova o fac deschis.

Urmăresc acțiunile studenților, elevilor, a oamenilor de cultură, a primarilor și a fermierilor de pe ambele maluri ale Prutului. Consider mobilizatoare și fructuoasă activitatea organizațiilor civice care au aderat la BUN – Blocul Unității Naționale. La Chișinău, la inițiativa lui Constantin Codreanu, va lua ființă TV UNIREA. Tot el, susținut de un veteran unionist, academicianul Nicolae Dabija, a convocat la Chișinău, pe 27 martie curent, Congresul Sfatului Țării-2. O inițiativă emblematică, oportună, care confirmă un factor de importanță principială – continuitatea Unionismului. Evenimentul îmi amintește de o altă acțiune unionistă, pe care am organizat-o în adevărata capitală a Moldovei – municipiul Iași, la 30 iunie – 2 iulie 1995. Mă refer la Primul congres mondial al refugiaților și descendenților acestora din teritoriile românești ocupate de fosta Uniune Sovietică.

Nimeni nu poate să conteste ascensiunea Unionismului, inclusiv printre cetățenii alogenii din Basarabia și din nordul Bucovinei. Important e că percepția tineretului s-a schimbat radical. Într-o emisiune la 6TV, Ion Petrescu prezenta o echipă de tineri politicieni basarabeni. Par convingători, demni de toată stima și încrederea tinerii din Guvernul de alternativă: Dorin Dușceac, Dan Nicu, Iulian Gramațki, Ion Ursu, Maxim Guțu. Sunt instruiți la nivel european, dispuși să intre în luptă pentru binele Patriei.

Regret că nu pot să sprijin mai consistent activitatea tinerilor lideri unioniști Constantin Codreanu, Anatol Ursu și George Simion. Anii mei și sănătatea nu mi-o mai permit. Desigur, nu absolutizez importanța tinereții. Nu exclud că și românii ar putea suferi pierderi mari. Așa cum s-a întâmpla cu tineretul în majoritatea țărilor Europei occidentale în anii ’60, pe timpul generației hippy. Dar nu asemenea sincope periodice din viața națiunilor decid rezultatul final al unui proces ireversibil.

De câțiva ani încoace devine tot mai vizibilă o realitate: România, sub toate aspectele, a progresat masiv față de Republica Moldova. După o nouă vizită prin părțile noastre, Robert Kaplan, un eseist și analist politic american, constata diferența frapantă dintre cele două state românești. Totodată, în România se simte presiunea din partea agenților de influență ai Ucrainei, Rusiei și ale altor forțe cu interese specifice în zonă. Aceștia insinuează subtil: reîntregirea națională ar fi o gravă pierdere economică pentru România. La fel proceda, în 1990, la Chișinău, elita comunistă și agentura ruso-ucraineană: noi suntem bogați, România este înapoiată și va deveni tot mai săracă. La ce să ne unim cu românii? La o dispută, oricine ținea să demonstreze, cu creionul în mână, că județul Bălți este mai dezvoltat decât județul Botoșani. Iar județul Orhei o duce mai bine ca județul Vaslui. Sau că județul Suceava cedează în concurența cu județul Cernăuți. Astăzi, invers, aceeași agentură, aceeași mass-media aservită prezintă Basarabia ca pe o sărăcie generalizată.

Demonizăm deșănțat și isteric niște ”oligarhi” și inoculăm în mintea opiniei publice ideea că românii basarabeni nu sunt buni de nimic. Cică un afacerist basarabean a zburat cu un avion rusesc în Italia pentru afaceri imobiliare și a fost dat în urmărire prin Interpol. Și tovarășul Interpol l-a lăsat în pace. De ce? Controlează el și Interpolul, după ce, chipurile, face și desface guverne, numește procurori și judecători? Și ce dacă un ”oligarh basarabean” nu-și cedează afacerea de ochi frumoși, altor oligarhi veniți din afară? Și ce dacă un lider politic de la Chișinău îi sugerează omologului său de la București să facă ordine mai întâi la Miercurea-Ciuc, că el se ocupă de Bălți, Tiraspol și Comrat? O fi și aceasta o diviziune a muncii și responsabilității în spațiul românesc…

Experiența de viață și cea profesională nu-mi permit să cred în pamflete sau prezentări schizofrenice… Eu cred în dosarele de corupție de genul celor prezentate la adresa lui Vântu, Voiculescu și Patriciu. Cred în deciziile instanțelor de judecată, mai ales cele europene. Ce m-aș bucura să câștige Vlad Filat procesul la CEDO! Nu-l cunosc personal pe domnul Plahotniuk. Cred că este o persoană bine dotată. Presupun că în spatele lui se află un grup de interese. Un segment de capital transnațional. Un creier colectiv, care îl ghidează de la sol, ca pe un satelit de la NASA sau Baikonur. Dacă nu este așa, atunci glorie pământului Basarabiei că a născut un geniu. Fie el şi malefic, rusofil și antiunionist, ca legendarul geniu militar, moldoveanul Mihail Frunză.

De curând, o revistă de la Chișinău a publicat topul celor zece oameni politici, care, din start, au promovat unirea cu România: Mircea Druc, Ion Hadârcă, Alexandru Moşanu, Leonida Lari, Mircea Snegur, Gheorghe Ghimpu, Lidia Istrate, Valeriu Matei, Iurie Roșca, Vlad Cubreacov. Păcat că nu figurează în top și maestrul Ion Ungureanu.

Din câte știu, Mircea Snegur nu a susținut niciodată idea Unirii. Oameni de felul domnului președinte nu sunt unioniști. Dar nici nu se opun vehement. Contribuie și ei cu câte ceva la fortificarea premiselor care duc la realizarea Proiectului. Atunci, probabil, nu se putea implica mai mult. Nu știu dacă acum poate și dorește să facă ceva pentru Unire. Nicolae Timofti, comparativ cu toţi președinţii republicii Moldova, a afirmat deschis: dincolo de Prut se vorbește limba română; unirea celor două state româneşti este un obiectiv naţional.

Nici de opțiunea unionistă a lui Ion Hadârcă n-aș fi sigur sută la sută. Acum doi ani, cineva l-a îndrumat să-l anihileze pe Mihai Ghimpu. Să scindeze un partid unionist la guvernare, înjghebând unul nou, liberal-reformator. Nu trec pragul electoral partidele care apar ca ciupercile după ploaie. Cui servește cazuistica? Ce a câștigat cauza unionistă din asemenea exhibiții liberale? Cât despre Iurie Roșca nu mai știu ce să zic. L-am susținut la începutul anilor 90. Dar nu pentru că așa îl cheamă. Sau că în acea perioadă purta barbă de disident, la modă în Uniunea Sovietică. Sau că avusesem un interes personal. Nu! Credeam, pur și simplu, că este unionist convins.

M-a bucurat nespus apelul public pentru reunificarea țări, lansat de către Uniunea Scriitorilor de la Chișinău. Urmăresc și activitatea tuturor formațiunilor politice unioniste – partidul condus de Mihai Ghimpu, partidul condus de Vitalia Pavlicenco și partidul condus de Ana Guțu.
În Basarabia este loc și pentru televiziunea lui Țopa, și pentru cea a lui Plahotniuk. Telespectatorii vor ști să aleagă. Recent, Val Butnaru a lansat la Jurnal TV o dezbatere unionistă. O premieră pentru peisajul mediatic din Basarabia. George Simion, într-un articol publicat în ”Timpul”, menționa felul cum reacționează lumea la noutăți și inițiative: ”Vai ce dor, ce chin, ce jale în mintea unora dintre ai noștri: teorii ale conspirației, suspiciuni, acuze de confiscare. Ca de obicei, când unul face, alți 10 de pe margine caută să-l blocheze… Urechile noastre nu mai acceptă învrăjbirea fratelui‎ contra altui frate; nu-s nici unioniștii atât de proști încât să fie manipulați la comandă și nici nu acceptăm ca numai un partid să aibă un monopol pentru susținerea Unirii. Sunt binevenite toate, pentru că nu ne dorim puterea, ci ne dorim realizarea unirii cât mai grabnic”.

Năstase, împreună cu Usatîi și Dodon, nu le-a permis unioniștilor să participe la protestele din Piața Marii Adunări Naționale. Jurnal TV este susținătoarea lui Andrei Năstase. Acesta va candida la președinția republicii din partea Platformei DA, transformată recent în partid politic. George Simion a contestat categoric apucăturile suspecte ale Platformei DA. Acum însă, domnul Simion speră într-o evoluție pozitivă. Hărțuitul lider unionist salută inițiativa maestrului Val Butnaru și explică: ”Nu caut să analizez aici motivația care a determinat conducerea să accepte noul format. Toate sunt de bun augur, oricum ai lua-o: fie că Partidul Platforma DA caută să recâștige simpatia unioniștilor, fie că Jurnal TV caută să-și recapete o categorie de telespectatori pierdută în anii trecuți, fie ce n-ar fi, unioniștii astăzi sunt o forță care determină schimbări în grila celui mai important post TV de opoziție. Iar emisiunea este realizată de un om care, pe lângă meritele profesionale, este eminamente un unionist”.

La București, în decembrie 1989, l-am dat jos pe Ceaușescu. La conducerea României s-a instalat eșalonul al doilea. Etnic român fiind, am sperat din totdeauna să văd şi conaţionali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Doream să-i venerez pe acei liderii, care renunţă treptat la modul tradiţional de a face politică. Care îşi apără identitatea. Indiferent dacă sunt parlamentari sau extraparlamentari, la guvernare sau în opoziţie. După căderea dictaturii comuniste (sau, în altă versiune, după lovitura de stat) din decembrie 1989, speram că elitele naționale vor iniţia edificarea unei „alte Românii”. Iată însă verdictul, pronunțat de academicianul Florin Constantiniu – un mare savant și o conştiinţă naţională a tuturor românilor:

„În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie ’89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate… Din 1989, societatea românească a fost profund divizată…, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului … Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi”

De la un timp, urmăresc tot ce prezintă mass-media din România, Republica Moldova, Rusia și Ucraina despre iminenta unire a celor două state românești. Mă interesează și reacția forumiștilor. Impresii: antiunioniștii din dreapta Prutului insinuează și provoacă mai perfid, mai nociv decât profesioniștii războiului informațional-psihologic din alte spații. Regretabil, că majoritatea preferă anonimatul, altfel am descifra mai lesne ”ce demon îi pune în mișcare”.

Petrișor Peiu descrie felul în care reacționează la problematica Unirii românii care își petrec anii ironizând și luând in bășcălie tot ce-i autohton. Citez un alineat: ”Cu toții ne spun ce pragmatici sunt ei când ignoră cu desăvârșire cuvântul cu "U" (nire). Ba mai mult, ne pun în față dilema crudă de a alege între cuvântul cu "U" și cuvântul cu "E" (uropa). De parcă ar fi realist și pragmatic să ignori ceea ce vor 70% dintre românii din România și câteva zeci de procente (nici să le numere nu prea vor) dintre românii dintre Prut și Nistru! De parcă pragmatic ar fi să vinzi gogoși săracilor basarabeni despre o integrare în UE, care nu este nicidecum propusă sau măcar imaginată de UE, sau despre calea independentei, micuței și curajoasei republici! De parca pragmatic ar fi sa îndrugi aberații precum "ne vom întâlni in UE"! (ca și cum i-ai spune fratelui tău să nu vă mai întâlniți acasă la părinți, ci în sufrageria doamnei Angela de la parter ca e mai "șic"!)”. Formidabil! Nu știu dacă a reușit cineva să diagnosticheze realitatea atât de plastic și precis.

În loc de încheiere

În 1998, scriitorul, revoluționarul Claudiu Iordache constata: ”Mircea Druc avea să fie primul şi ultimul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. Viaţa sa, o parte activă în umbra Imperiului Sovietic, o alta, ca român stabilit la Bucureşti – o asumare extremă a condiţiei ingrate de a fi român cu adevărat. Fost prim-ministru al Moldovei în 1990-91, Mircea Druc nu a convins Puterea de la Bucureşti să treacă de la declaraţii de intenţii la realizarea Reîntregirii. Izolat în indiferenţa cosmopolită a capitalei României, ultragiat continuu în trecutul său, ţinta serviciilor secrete ruseşti, abandonat adesea de „fraţii” de dincolo şi de dincoace de Prut, Mircea Druc, candidat la Preşedinţia României în 1992, cunoaşte astăzi arsura indiferenţei ori ingratitudinii româneşti”. Aici e cazul să fac o precizare principială: am fost și rămân unionist. Dar nu am primit din nici o sursă vreo compensaţie personală. Și nu aștept din partea nimănui gratitudine pentru credința într-un ideal. Mă consider un simplu cetățean român (fost cetățean sovietic).

În tinerețe îmi părea mai ușor, într-un fel, să fiu naționalist, decât să vorbesc sau să scriu despre naționalism. Mi s-a întâmplat în viață să joc rolul unui „comunist-internaţionalist”, convins şi belicos. Drept ilustrație ar putea servi Memoriul pe care l-am adresat, în aprilie 1974, tovarăşului Pelşe Arnold Ianovici, preşedintele Comitetului Controlului de Partid de pe lângă CC PCUS. Și acum 10-15 ani era foarte greu, ba chiar periculos. Totuși, ceva grav se întâmplă în lume deoarece tema naționalismului nu mai este un tabu, nici măcar în Rusia, leagănul de odinioară a Kominternului. Mai trist, că nici Deminternul globalist nu admite atitudini de liber-cugetător.

Percep naționalismul drept o constantă istorică, concurentul socialismului și al liberalismului. Astăzi, când uraganul globalizării spulberă independența, suveranitatea și diversitatea, doar naționalismul mai reprezintă o forță integratoare, o bază a legitimării individuale și colective. Confruntarea acerbă dintre naționalism și ideologiile consacrate mai are la bază și un fenomen în plină desfășurare: utilizarea noilor tehnici genetice de manipulare a tot ce vizează viața și natura. Brevetarea viului, privatizarea genomului uman, deschide noi perspective pentru expansiunea imperială. În consecință, naționalismul organizează rezistența, torpilând instalarea unei puteri mai absolute, probabil, decât toate cele cunoscute vreodată în istoria omenirii.

Am devenit etnosistemic pentru că viaţa trăită și încercările destinului m-au convins: numai un naţionalist poate avea asigurate o identitate naturală, veridică și o imunitate protectoare. În acelaşi timp, naționalistul se expune unui risc permanent. Lupta naţională, în comparaţie cu lupta de clasă, înseamnă să-ţi găseşti o familie spirituală. Să descoperi un mediu, unde fiecare persoană în parte ar putea identifica forma şi esenţa a ceva către care, în subconştient, a tins mereu, din copilărie. Oamenii care aderă la mişcările de eliberare naţională cunosc sensul unei atare opţiuni.

Pentru mine Naționalismul și, implicit, Unionismul înseamnă, mai întâi de toate, memoria generaţiilor de luptători pentru dreptul de a fi în spaţiul nostru ancestral; o cale grea de la vis la realitate și un model de supravieţuire; un mit, o enigmă istorică şi lingvistică; un ansamblu de evocări şi o practică cotidiană; un sistem de cugetare şi meditaţie; un ghid moral. Internaţionalismul globalist, conceput în laboratoarele Imperiului, reprezintă un fenomen artificial, pe când Naţionalismul alterglobalist este o structură biopsihică înnăscută, un produs de la Mama Natură. Internaţionaliştii sunt OMG – gâştele de la ferma colhozului, naţionaliştii sunt ECOTIP – gâştele sălbatice, stolul migrator. Teza poate fi acceptată fără mari rezerve. Suntem, pur și simplu, așa cum ne-am născut: români, ruși, germani, evrei, spanioli etc. Apoi comuniști sau fasciști, liberali sau conservatori, creştini, iudaiști, musulmani, budiști sau păgâni. Sunt basarabean prin naștere, bucovinean prin educație și transilvănean prin empatie. Mă identific drept un dac liber din specia Dacia Phoenix. Mi-am elaborat un cod comportamental sui generis intitulat Homo Agens. Mulțumesc mereu lui Dumnezeu că există România. Dacă aș fi fost evreu îi mulțumeam lui Iahweh fiindcă există statul Israel. Am jurat credință Patriei mele (Carpaților, Dunării, Nistrului, Tisei și Pontului Euxin). România a făcut și continuă să facă posibilul pentru noi, românii înstrăinați, din Basarabia, Nordul Bucovinei, Ținutul Herța, Transnistria și de pe alte meleaguri. În tot cazul, eu personal nu am avut, nu am și nu voi avea pretenții. Am făcut prea puțin pentru România fiindcă nu am o altă armă decât speranța și credința nestrămutată în idealul Reîntregirii.

Mircea Druc
Președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *