Toată lumea ghiceşte că nu poate fi vorba decât despre dl Pseudo-Urechia. Singura mângâiere ce ne mai rămâne e că acest domn n-a sfeterisit exact numele boierului moldovenesc care se iscălea Ureki, ci a adăugat la tulpina cuvântului sufixul -i-a (Urechia), foarte semnificativ pentru strigătele metamorfozatului rege Midas.
L-am luat de atâtea ori pe domnul acesta în zeflemea încât ne pare rău că i-am creat chiar acest soi de popularitate, căci dumnealui e din oamenii aceia cărora, asemenea vestitului Barnum, confratelui său american, nu le prea pasă dacă reputaţia e bună sau rea, numai să se vorbească în genere de dânşii. Zgomotul odată făcut, ştie d-lui să-1 abată pe căile ce-i priesc.
Să vorbim oare de renumele său de autor? Ar trebui atunci să facem un curs întreg de literatură furată, să pomenim de Lope de Vega, de Gozzi, de Ascoli, de Goethe, care toţi aceştia în România s-au metamorfozat în chipul pomenit mai sus şi poartă pseudonimul Urechea. Toate scrierile sale sunt sfeterisite din autori străini, căci dumnealui obișnuieşte a numi imitaţie liberă ori prelucrare sau traducerea ad literam sau cel mult bădărănia nesărată a unui text străin. Ceea ce ar putea dovedi că e original al său va fi sau o platitudine sau un nonsens, regulă generală pentru producţiunile proprii ale acestei celebrităţi. După orice şir
original al acestui domn am întinde mâna, întâmpinăm numaidecât sau una din cele două calităţi sau pe amândouă la un loc. Astfel, bunăoară nu mai departe decât în numărul din 5 decembrie al „României libere” d-sa anunţă cum că la institutul său de băieţi se va da o reprezentaţie cvaziteatrală. Preţul locurilor: aplauze şi iubire.
Stă scris negru pe alb: „Preţul locurilor: aplauze şi iubire"!
Ex ungue leonem!
Noi din parte-ne suntem demult la limpeziş cu d-sa. Din propriile sale mijloace nu e în stare să construiască una singură frază corectă sau c-un înţeles lămurit. Îşi ascunde grozava goliciune a capului şi a inimii cu întortocheli de cuvinte şi cu hiperbole ridicole. Neputând dovedi că-n viaţă ar fi urmat vrun studiu serios, a pretins într-un rând că şi-ar fi pierdut diploma de doctor în litere în Dunăre, deşi n-a avut-o niciodată. Şi unui asemenea om i se conferă catedre la Universitate, scaune la Academie, ba i se încredinţează încă şi creşterea copiilor, ca şi când copiii de creştin ar fi animale ce trebuiesc dresate pentru a sări peste beţe şi a aporta, căci tot un fel de dresură li se dă copiilor în institutul său; se deprind a aporta răspunsurile la chestiunile de bacalaureat în mod mecanic, fără a fi temeinic preparaţi.
De ar fi să pomenim toate din trecutul d-sale, uşor ne-ar fi a dovedi că d-sa e acela care a corupt învăţământul public în România. Poate că-n toată ţara aceasta nu e om care să hrănească o invidie mai înverşunată contra oricărui merit adevărat şi care să fie mai accesibil pentru linguşirile naturilor de rând decât omul al cărui nume adevărat până în ziua de azi nu 1-am putut afla. Las’ că de câte ori a putut, a stăruit pentru numirea personalului didactic celui mai rău posibil, las’ că nu există rudă de a sa, oricât de depărtată, care să nu fie căpătuită prin d-sa în posturi publice, dar până şi membrii familiei sale care suferă de boli de creier au funcţii plătite de stat. Astfel un unchi al d-sale, om de care sub regimul legilor vechi desigur că şi-ar fi făcut vreun creştin pomană de a-1 duce şi interna la balamuc, e de o mulţime de ani conservator al pinacotecii din Iaşi, deşi e recunoscut ca pătimaş de perpetuă alienaţie mentală. Dar în cazul de faţă nu ne interesează pe atâta nepotismul său pe cât uneltirile sale politice.
Se ştie că-ntotdeauna îşi punea candidatura între bulgarii din Basarabia, cărora, în schimb cu alegerea, le mijlocea concesiunile cele mai mari. Având o influenţă cu desăvârşire nemeritată în administraţia învăţăturilor publice, d-sa stăruia să se numească pe acolo tot profesori pe sprânceană, de se putea de origine bulgari şi cu sentimente bulgăreşti, încât Basarabia noastră, în loc de-a redeveni ceea ce-a fost cinci sute de ani de-a rândul, adică pământ românesc, devenise, din contra, vatraagitaţiunilor panslaviste – cu concursul d-lui Urechia, care-a fost în acest chip, cu sau fără voinţă, un instrument al tendinţelor ruseşti. Iar când au sosit urmările complicităţii sale, a crezut că-nşirând cinci ceasuri verzi şi uscate în Cameră şi prefăcându-se că plânge, răspunderea d-sale s-a mântuit.
Am fi fost în drept de-a aştepta ca acest domn, periculos în cel mai mare grad prin ignoranţa lui dovedită, prin lipsa dovedită de judecată, prin lipsa asemenea dovedită de orice calitate superioară omenească, să aibă de nu pudoarea, cel puţin frica de a se mai amesteca în afaceri publice.
Ei, nu şi nu! Cum se iveşte ocazia de a-şi crea alegători din populaţii rămase îndărăt, se prezintă dumnealui ca să le dreseze şi tot acest prieten şi promotor al bulgarilor din Basarabia umblă azi după însărcinarea apostolică de-a organiza instrucţia în Dobrogea.
Oricine-şi poate închipui ce o să se aleagă de acea instrucţie. Dacă va fi astfel, prorocim de mai înainte că tot instrucţie de soiul celei din Basarabia, o să iasă, instrucţie la ordinele panslaviştilor.
Indignaţi de cutezarea reînnoită a acestui domn, conjurăm pe guvern ca, oricât de roşu ar fi, cel puţin de astădată să-şi dovedească intenţia de-a face cum e mai bine. Dacă n-are oameni speciali pentru lucrul acesta, însărcineze cu organizarea instrucţiei acolo pe un ofiţer superior de artilerie sau de geniu – fiecare din ei are mai multe cunoştinţe pozitive și-nainte de toate mai multă judecată decât dl Urechia.
Mihai Eminescu
1 decembrie 1878
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
