Actualitate

Mărturia emoţionantă a unei jurnaliste de top de la CNN despre întoarcerea în Chişinău, oraşul natal, după 30 de ani

Elina Fuhrman a fugit din Moldova la scurt timp după ce a împlinit 20 de ani, imediat după căderea Zidului Berlinului. „Nu cunoşteam pe nimeni. Aveam doar 61 de dolari în buzunar, o valiză mică şi dorinţa de a fi liberă“, notează jurnalista.

Decizia de a-şi părăsi familia a venit după ce a fost arestată pentru că a vândut o fustă din denim. Chiar dacă ştia că este un lucru ilegal, tânăra avea nevoie de bani pentru mâncare. „Când doi miliţieni m-au dus la secţie, m-au interogat o zi întreagă şi mi-au promis că-mi vor distruge viaţa, m-am speriat. O mită m-a eliberat şi atunci am ştiut că trebuie să găsesc o cale de scăpare. Am înţeles că odată ce trec dincolo de Cortina de Fier nu mai există cale de întoarcere“, povesteşte Fuhrman.

După trei ani, în 1992, jurnalista s-a întors în Chişinău pentru a-şi vizita părinţii, însă o nouă experienţă tristă a făcut-o să se îndepărteze şi mai mult de locul în care şi-a petrecut primii ani de viaţă.

„Uniunea Sovietică nu mai exista, cel puţin pe hârtie, şi am fost suficient de nechibzuită încât să cred că asta înseamnă că pot călători în mod liber, cel puţin în Europa de Est, în această lume ce părea nouă şi curajoasă. La întoarcerea în America, am fost dată jos din trenul Chişinău-Bucureşti şi reţinută la graniţă într-o celulă“, scrie jurnalista. „Fata mea dragă, nimic nu s-a schimbat“, i-a spus unul dintre poliţiştii de frontieră după ce a fost eliberată. Acela a fost momentul în care Elina Fuhrman şi-a promis că nu se va mai întoarce niciodată acasă.

Jurnalista spune că toată viaţa s-a străduit să le explice oamenilor care este ţara sa de origine: „Să spun că sunt din Rusia nu simţeam că e o declaraţie autentică, iar când spuneam că am copilărit în Moldova, inevitabil, următoarea întrebare era «Unde este ţara asta?». Pe măsură ce deceniile au trecut, nu mai eram sigură de unde vin. Ţara mea nici măcar nu era pe hartă când eram mică şi în inima mea mă simţeam fără patrie. America nu era casa mea, deşi mi-am petrecut toată viaţa de adult în Statele Unite, m-am căsătorit aici, mi-am crescut fiicele aici şi mi-am trăit visul american. Cu toate acestea, o parte din mine a lipsit întptdeauna şi nu ştiam unde o pot găsi“.

În 2019, jurnalista a primit un mesaj prin care era invitată la reuniunea de liceu şi spune că a-şi revizita locul copilăriei a fost cea mai îndrăzneaţă decizie din viaţa ei.

Unul din colegii ei de liceu i-a scris pe Facebook: „Nu eşti curioasă?“. „M-am gândit atunci cum aş putea să mă întorc într-o ţară pe care mi-am şters-o din memorie? Într-o ţară dispărută despre care mi-am tot repetat că nu mă leagă nimic? La mijlocul anilor ‘90 mi-am adus întreaga familie în SUA, aşa că nu a mai rămas nimeni în Moldova de care să-mi fie dor. Să revin în locul unde am fost crescută a fost înfricoşător. Au trecut mai bine de 30 de ani şi din ce am citit pe site-urile de ştiri, Moldova nu o ducea prea bine. Este una dintre cele mai sărace, cele mai puţin vizitate şi cele mai instabile politic ţări din Europa. Mulţi oameni o părăsesc“.

Jurnalista povesteşte că întreaga călătorie s-a simţit extrem de neliniştită, însă odată ce avionul a aterizat şi a fost întâmpinată pe aeroport de foştii colegi, toate temerile i s-au risipit.

Chişinăul nu mai arată deloc aşa cum şi-l amintea şi mărturiseşte că s-a simţit ca un turist în propria ţară: „Totul s-a transformat – alfabetul, banii, steagul, îmbrăcămintea, panourile. Monolitul gri din amintirile mele s-a evaporat, oraşul şi oamenii sunt mult coloraţi. Supermarket-urile şi buticurile cu haine au înlocuit magazinele de stat care vindeau propagandă şi uniforme. Se construieşte peste tot, toată lumea vorbeşte la telefoane mobile. Poţi cumpăra sushi, poţi merge la un bar de karaoke şi poţi mânca un burger sau produse de patiserie franceze“.

„Trecutul sovietic de care îmi aminteam a rămas doar atât – un mod de viaţă dispărut, o poveste veche sau un film arhivat. Viaţa şi copilăria de care îmi amintesc nu mai există azi. Suntem copiii unei lumi dispărute şi vom fi întotdeauna legaţi între noi de experienţe profunde pe care nici măcar nu le putem povesti copiilor noştri. Doar noi ştim cum este să creştem îndoctrinaţi cu o ideologie rigidă, cum e ca anii noştri de formare să coincidă cu o schimbare politică radicală şi ce înseamnă să asistăm tăcuţi la prăbuşirea singurei lumi pe care am cunoscut-o. Toţi am fost crescuţi ca tinere speranţe comuniste şi obligaţi să credem că suntem norocoşi să ne fi născut în ţara cu cea mai fericită copilărie. Suntem ultima generaţie crescută în spatele Cortinei de Fier. În timp ce ne croiam drumuri spre diferite părţi ale lumii, creându-ne vieţi şi identităţi noi, toţi ne-am dat seama că vom fi pentru totdeauna prinşi între două lumi. Dar ce am descoperit întorcându-ne acasă a fost un sentiment al identităţii colective, o casă în interiorul celuilalt, o casă a copilăriei pe care am crezut mult timp că nu o mai avem. Am ajuns la Chişinău cu o întrebare: ce s-a schimbat mai mult, Moldova sau eu? Nu am ştiut cum să-mi răspund, aşa că mi-am întrebat colegii. Am căzut cu toţii de acord că totul este de nerecunoscut, dar schimbările oraşului nu se pot compara cu schimbările din interiorul nostru. În timp ce ne vizitam oraşul natal, am fost cuprinşi de sentimentul că suntem turişti într-un oraş necunoscut, căruia îi descoperim secretele şi îi învăţăm noua istorie, dar cea mai mare schimbare pentru mine a fost că nu m-am mai simţit fără patrie în inima mea“, încheie jurnalista.

SURSA: https://m.adevarul.ro/

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *