„Mai sus nu se poate”

– La sfârşitul anului 2010, ţi-ai programat escaladarea Vinson Massif din Antarctica – penultimul din circuitul „Seven Summits”, dar şi a Mt. Sidley – cel mai înalt vulcan al Antarcticii. Reuşita expediţiei din Antarctica te-ar transforma în prima alpinistă din lume care încheie „Volcanic Seven Summits” şi te-ar aduce doar la un pas de a deveni cea mai tânără alpinistă din lume care încheie „Seven Summits”. Cum te pregăteşti în vederea acestei expediţii?

– A face o expediţie nu constă pur şi simplu în a spune „mâine plec în Antarctica” şi te sui în avion. Pentru asta trebuie antrenament şi bani, care nu vin singure. Antrenamentul meu zilnic constă în alergat şi, alternativ, înot sau mountain-bike sau căţărat pe stâncă ori panou, alături de exerciţii de forţă şi mobilitate, şi, bineînţeles, ture pe munte de câte 8-10 ore cel puţin două zile pe săptămână. Toate acestea fac parte din modul meu de viaţă şi nu le consider propriu-zis antrenamente, ci moduri plăcute de a-mi petrece timpul.
Partea cea mai grea în pregătirea unei expediţii este găsirea sprijinului financiar. Expediţia din Antarctica stă sub semnul incertitudinii tocmai din acest motiv: lipsa fondurilor necesare, care se ridică la 94.000 USD.

– În urmă cu o lună, ai urcat pe Muntele McKinley (6,193.5 m) din Alaska (USA), cel mai înalt munte al Americii de Nord, dar şi cel de-al cincilea pe care l-ai escaladat din circuitul celor mai înalţi munţi de pe fiecare continent – „Seven Summits”. Ascensiunea a durat 10 zile în condiţiile în care majoritatea expediţiilor în condiţii de vreme bună au nevoie de 14 zile, iar autorităţile Parcului Naţional Denali recomandă provizii pentru 21 de zile. Ce a fost cel mai dificil? Unde putem citi despre ascensiune?

– Pe tot parcursul ascensiunii, cel mai greu a fost faptul că vremea era imprevizibilă, schimbându-se deseori foarte repede. A fost prima expediţie în care am petrecut atât de multe zile pe gheţar, practic toată ascensiunea s-a desfăşurat pe gheaţă şi zăpadă. Apoi, tot echipamentul l-am cărat pe sănii pe care le trăgeam după noi. În ziua a doua de ascensiune am avut vreme rea, am urcat încet, iar în tabăra de vârf a trebuit să stăm două zile tot din cauza ninsorii şi a vântului puternic. În ziua de vârf au fost minus 30 de grade, cu soare şi cer senin, aşa că, după ce am ajuns sus, am coborât fără oprire 22 de ore, până în tabăra de bază.

– În prezent, eşti cea mai tânără alpinistă din lume care urcă cei mai înalţi munţi de pe mapamond, în cadrul circuitului „Seven Summits”. Când şi cum ai început acest proiect?

– Primul vârf pe care l-am urcat din „Seven Summits” a fost Aconcagua, pe data de 10 ianuarie 2009. Am parcurs ruta Gheţarului Polonez, o rută dificilă, aleasă de 10% din alpiniştii care urcă pe Aconcagua. A fost un record mondial de vârstă, am fost cea mai tânără alpinistă pe această rută. În acelaşi an, am urcat apoi Kilimanjaro (Africa) şi Elbrus (Europa). În 2010 am fost cea mai tânără din lume pe Carstensz Pyramid, la vârsta de 14 ani, devansând recordul americancei Samantha Larson. A urmat apoi McKinley, eu devenind cea mai tânără europeancă pe acest vârf.

– Ce simţi când ajungi pe piscul acestor munţi? Cum se vede „lumea” de la acele înălţimi?

– Sentimentele pe care le-am încercat când am ajuns acolo, unde „mai sus nu se poate”, împlinirea pe care o simt – toate acestea sunt greu de descris. Dincolo de acestea însă, când ajung pe vârf, simt că toate expediţiile anterioare, care au avut un rol esenţial în reuşita următoarei, şi efortul depus la toate antrenamentele, au avut un rost.

– Simţi chemarea Himalaiei? Te tentează o asemenea experienţă?

– Am fost prima dată în Himalaia când aveam aproape 13 ani. Am fost pe vârful Kalapattar şi de acolo am văzut Everestul şi soarele răsărind de după el. Era cu totul altfel decât în poze, altfel decât aş fi putut să îmi imaginez vreodată – o altă lume. Cred că nu există alpinist care să fi fost în Himalaia şi să nu vrea să revină; eu, după expediţia de iarnă din Antarctica, în primăvara viitoare, voi încheia circuitul „Seven Summits” cu Everestul.

– Te-ai născut în Râşnov şi ai crescut înconjurată de munţi. La ce vârstă ai simţit chemarea lor?

– Prima dată am fost pe munte la 6 ani şi jumătate, cu mama şi tata, pe vârful Omu. Mi-a plăcut mult şi de atunci am fost din ce în ce mai sus. Postăvarul, Bucegii, Piatra Craiului şi Făgăraşul au fost locurile de joacă ale copilăriei mele; aici am îndrăgit natura şi am învăţat să o respect; apoi joaca a devenit ascensiune, mai târziu căţărare, apoi alpinism. Munţii noştri mai înseamnă pentru mine snowboard şi mountain bike – iar în ultimul timp, terenul de antrenament pentru expediţiile în munţi înalţi.

– Palmaresul tău alpinistic a început în jurul vârstei de 10 ani, majoritatea reuşitelor fiind recorduri şi premiere pentru vârsta ta. Cine te-a inspirat şi ţi-a îndrumat paşii?

– Nu pot să spun că am avut o sursă de inspiraţie; îndrumător mi-a fost tatăl meu, alături de care fac toate expediţiile. Cu timpul, m-am dovedit pregătită pentru înalta performanţă. În 2008, am devenit cea mai tânără membră a Clubului Montan Altitudine şi am început să particip la expediţii: Kazbek în Caucaz, Damavand şi Alam Kooh în Iran, Ojos del Salado în Atacama. La nici 14 ani, am urcat pe munţi de până la 7000 m. Fiecare vârf urcat a fost pentru mine un mic pas de pregătire pentru încă un pas mai mare; iar pentru tatăl meu – o confirmare că merit încredere.

– Descrie-ne o zi obişnuită din viaţa ta.

– O zi obişnuită din viaţa mea… Mă trezesc, alerg, merg la şcoală, după orele de curs mergem cu bicicleta până în Cheile Râşnoavei şi ne căţărăm pe stâncă sau, dacă plouă, mergem la panou la sediul Clubului, apoi învăţ.

– Cum reuşeşti să împaci şcoala cu pasiunea pentru alpinism, cu antrenamentele?

– Până acum, au mers foarte bine împreună. Şi de acum încolo voi avea grijă să fie la fel. În general, expediţiile au fost organizate pe timpul vacanţelor, iar când am lipsit de la şcoală am recuperat întotdeauna materia.

– Te rog să împărtăşeşti cititorilor publicaţiei noastre o întâmplare deosebită, apropiată sufletului tău, legată de experienţa ta alpinistică.

– O întâmplare care îmi va rămâne toată viaţa în suflet, a fost în Nepal, când aveam 13 ani. Am întâlnit o femeie la 5000 m, aproape de tabăra de bază de la Everest, şi am vorbit ore întregi cu ea. Era o nepaleză care făcea, în timpul sezonului, mâncare pentru alpinişti. Era fericită de faptul că familia ei era sănătoasă şi se bucura pur şi simplu pentru că se trezea dimineaţa. Nu am putut-o plasa în rândul modelelor feminine din lumea mea, nu i-am găsit un loc. Am văzut prin ochii ei viaţa: fiind o parte din natură, nu avea nevoie de model.

– Îţi mulţumesc pentru cele împărtăşite cititorilor şi îţi doresc ca expediţia în Antarctica să fie o reuşită deplină.

Cristina Dobrin,
revista „Acum”

Întreaga poveste a ascensiunii se găseşte pe www.celmaisus.ro .