Interviu

„Mă inspiră spaniolii, care sunt ghidaţi de idealul libertăţii…”

Timp de trei decenii, predă literatura spaniolă la Universitatea de Stat din Chişinău, participând personal la pregătirea cadrelor în acest domeniu. Poate de aceea ia foarte aproape de inimă tot ce se întâmplă astăzi în sistemul învăţământului. Deşi tindem spre democraţie şi civilizaţie, încă nu am învăţat să-l preţuim pe Domnul Învăţător – salariul său este unul derizoriu, iar la capătul unei vieţi dedicate şcolii îl aşteaptă o pensie mizeră… 

– Doamnă Raisa Ganea, cum vă simţiţi în largul unei limbi de cea mai vastă circulaţie universală? 

– Foarte comod, regret doar că nu am studiat în paralel şi limba engleză, fiindcă, după mine, tandemul spaniola/engleza (sau viceversa) este, poate, cel mai reuşit; dacă mai e posibil să însuşeşti şi limba chineză, este aproape perfect. Desigur, pentru a te descurca bine în orice domeniu de activitate în Europa e foarte bine să cunoşti limba germană (ca exponent al celei mai puternice economii europene, dar şi al celei mai disciplinate naţiuni din Europa, cu toate concretizările de rigoare) şi limba franceză (contează mult însă şi specializarea pe care şi-o alege aspirantul, care poate studia limba de care ştie că va avea nevoie pe viitor).

– Practic, întreaga dumneavoastră carieră profesională o desfăşuraţi la Catedra de literatură universală a Universităţii de Stat din Chişinău, unde v-aţi făcut şi studiile. Cum explicaţi această fidelizare faţă de Alma Mater?!

– Am absolvit facultatea cu diplomă cu menţiune şi, la încheierea studiilor, am fost invitată de două catedre. Am acceptat să-mi continui activitatea la Catedra literatură universală (unde lucrasem secretară cu jumătate de normă fiind studentă la ultimul an). Acesta e un capitol aparte, o adevărată epopee… Zece ani nu am avut posibilitatea să-mi continui studiile la doctorat şi nici nu mi se permitea să particip la concurs pentru o altă funcţie (pe atunci era destul de dificil să obţii un post de profesor universitar; procesul era foarte anevoios; excepţii existau, dar mai mult contau nepotismul şi „simpatiile” de tot soiul). În schimb, în aceşti ani am citit foarte mult, am lucrat cu studenţii, am suplinit orele colegilor care lipseau (din diverse motive). Dintotdeauna mi-a plăcut literatura, îmi plăcea ceea ce fac, iar postul pe care-l ocupam nu conta atât de mult, deşi speranţa nu mă abandona: ştiam că într-o bună zi voi obţine ceea ce îmi doream. Vocaţia a devenit pasiune, iar pasiunea s-a transformat în profesie.

– Tinerii care vin astăzi la facultate sunt mai motivaţi să înveţe, în comparaţie cu promoţiile anterioare?

– Cea mai mare parte dintre ei sunt copii buni, inteligenţi, perseverenţi, sârguincioşi, insistenţi şi gândesc în perspectivă. Nu cred că sunt foarte bine sau bine pregătiţi; nici prea motivaţi să facă studii profunde, mai ales în domeniul ştiinţelor umanistice. Profunzimea e o caracteristică a unei societăţi civilizate. Pentru ca o societate să devină astfel trebuie să se conştientizeze trei lucruri: responsabilizarea familiei, a statului şi a mediului de afaceri. Aceste trei componente, la rândul lor, trebuie să înţeleagă că cele mai mari investiţii trebuie făcute în educaţie, instruire şi cercetare. Dacă un stat nu investeşte suficient de mult în tineretul său, nu are niciun viitor sau va fi unul dezagreabil şi deformat. În comparaţie cu promoţiile precedente, generaţia de azi e mai tristă, mai plictisită, mai obosită, mai epuizată, dar are pretenţii mai multe şi mai mari. Informaţia e mult mai accesibilă, dar tinerii sunt mai dezorientaţi, mai dezorganizaţi, mai egocentrici, mai insensibili, mai inerţi. Le-am propus să redacteze un referat cu tema Generaţia mea şi am constatat cu surprindere că ei se definesc drept o generaţie a cocaliştilor (băutura), a internetului (copy/paste-ului), a starismului (boala stelară), a idolilor (de tot felul). Nu mi-am imaginat că şi la această temă vor apela la internet şi vor copia gândurile altcuiva despre generaţia lor. Mă aşteptam la o creativitate absolută, însă…

– Cum vă explicaţi că mulţi dintre absolvenţii de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine cunosc la perfecţie engleza, franceza sau spaniola, dar când trebuie să facă o traducere, comit o sumedenie de greşeli elementare la limba română?

– Foarte simplu. Pe prim-plan aş pune problema identitară. Din păcate, la noi limba română încă nu ocupă locul pe care îl merită limba oficială a unui stat. Consider că această disciplină trebuie inclusă în programele de studii la toate specialităţile şi în toate instituţiile de învăţământ superior, fără excepţie. Pe de altă parte, toate diviziunile/subdiviziunile statului (inclusiv cele private) trebuie să-şi perfecteze documentaţia doar în limba română sau (în caz de necesitate) română/engleză sau oricare alta. Etniile minoritare ar trebui să-şi facă studiile în limba română şi în cea maternă (nicidecum în limba rusă). Altminteri, scindarea în societate şi în politică va dura atâta timp cât va fi alimentată atitudinea odioasă faţă de limba română, iar prosperitatea economică va rămâne doar o iluzie.

– Care este cursul dumneavoastră preferat şi de ce?

– Toate cursurile sunt atractive şi interesante. Din toate epocile civilizaţiei umane avem de învăţat. Dacă e să aleg, atunci pot spune că am predat cu o deosebită plăcere Antichitatea, Renaşterea, Barocul, Romantismul şi literatura generaţiei 27 (avangardismul), dar doctoratul l-am scris despre romantismul spaniol tardiv: Gustavo Adolfo Bécquer (1836-1870).


– Vă regăsiţi, cumva, în vreunul din personajele feminine ale literaturii spaniole?

– Nu prea. Spaniolii şi românii au multe similitudini, dar se deosebesc prin tradiţii, educaţie, mentalitate, istorie, inchiziţie. Spania a fost un puternic imperiu european, iar conştiinţa spaniolului e a unui reprezentant din metropolă, şi nu a unui rob. Spaniolul întotdeauna a fost ghidat de idealul libertăţii.

– Cum s-ar înscrie în realităţile basarabene de astăzi un romantic precum don Quijote?

– Exact cum se înscria don Quijote în peisajul timpului său, adică era un personaj neadecvat. Să-i luăm, de exemplu, pe profesori. Nu sunt ei oare nişte don quijoţi care se sacrifică pe altarul inadvertenţei? Ei seamănă mult cu acel cavaler al tristei figuri şi atitudinea societăţii faţă de ei e cam aceeaşi. Profesia respectivă nu intră în categoria de funcţionar public, dar oare există o îndeletnicire mai publică şi mai indispensabilă decât cea a profesorului? Au o viaţă de martir (majoritatea), iar mărimea pensiei lor este execrabilă. Lucrează mai mult din entuziasm, devotament, cumsecădenie, vocaţie (nu toţi, desigur), fiindcă remunerarea muncii lor este infimă.

– Vă place să călătoriţi? De câte ori aţi vizitat Spania? Ce vă impresionează în această ţară?

– Da, acum mai călătoresc; înainte nu puteam să-mi permit acest lux. Am fost în Spania doar o singură dată (2003) şi această călătorie ne-a oferit-o compania spaniolă „Union Fenosa” şi fostul director dl Ignacio Ibarra, un Om cu inimă mare, care susţinea multe programe de activitate în diferite domenii (învăţământ, artă, sport, biblioteci, copii cu dificultăţi ş.m.a.). Mereu îi voi fi recunoscătoare acestui Om, fiindcă a făcut posibilă realizarea unui mare vis de-al meu: mi-a arătat ţara pentru care făcusem o pasiune. Nici universitatea, nici statul nu s-au preocupat vreodată de faptul că profesorii care predau literaturile străine au stringenta necesitate de a face stagii în ţările respective. Este nu doar indicat şi recomandabil, dar şi pragmatic, şi profitabil: au de câştigat studenţii.

– Copiii dumneavoastră în ce domeniu activează?

– Am doi copii minunaţi, inteligenţi, bine şcoliţi, cu studii superioare şi masterate făcute în Europa, vorbesc câte patru-cinci limbi. Suntem buni prieteni. Eu îi ador, îi admir. De asemenea, îmi iubesc fraţii și surorile (suntem o familie mare şi prietenoasă). Ţin mult și la prietenii mei.

– Pe lângă lecturi, pregătiri de prelegeri şi seminarii, ce vă mai preocupă în mod special?

– Şahul, damele, muzica, dansul, computerul…

– Sunteţi un cetăţean preocupat de soarta ţării sale – v-am remarcat prezenţa la numeroase manifestări naţionale… Încotro mergem, de fapt?

– Nu mergem, regresăm. În romanul detectiv şi poliţienesc în care jucăm propriile noastre vieţi, e greu de spus. Balastul e prea mare; incoerenţa politică, ineficienţa economică, incorectitudinea, iresponsabilitatea, laşitatea, lăcomia şi intoleranţa ne sufocă şi ne alterează. Trebuie să facem ordine în toate: să fim mai ageri, mai harnici, mai eficienţi, să nu „bocim”, să elaborăm strategii de dezvoltare a statului, să ne îngrijim de tineretul nostru, să alegem vectorul european, să nu perpetuăm falsul comunism – doar atunci lucrurile bune ni se vor întâmpla şi nouă.
 
TIMPUL(Suplimentul Femeia)

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *