Istorie

Limba românească în Moldova medievală

Asistăm la un circ şi ne uităm miraţi şi neputincioşi la bufonii care apar şi dispar neobservaţi pe arenă, încercând prin fel şi chip să impresioneze prin efectele lor “piromanice”, dar care lasă în urma lor subiectul unei obsesii tot mai acute în societate, aceea a limbii vorbite (de ei şi de alţii). Nu cred că este cazul să turnăm apă la moara politicianismului pruto-nistrean şi să ne dăm părerea cu privire la originea şi esenţa limbii moldovenilor. Limba este un mijloc de comunicare, de afirmare a unei valori ce aparţine individului luat în parte şi societăţii în ansamblu. Pornim de la axioma că graiul moldovenilor basarabeni este unul din graiurile limbii române (face parte din ramura graiului nordic alături de cel ardelenesc, bănăţean şi maramureşean completat de ramura graiului sudic oltenesc, muntenesc şi dician). Este un subiect controversat şi delicat. Controversat, pentru că din cauza lui, a acestui grai, moldovenilor li se pot aduce atât reproşuri, cât şi laude. În acelaşi context, subiectul este şi delicat, pentru că reproşurile nu întotdeauna sunt pe deplin justificate, dar care ar putea să reducă din valoarea laudelor. Acesta nu este nici mai rău, nici mai bun decât celelalte graiuri, nu este mai corect şi nici mai incorect.

Ţinut departe de procesele de omogenizare culturală la care a fost supusă România în ultimii 200 de ani, Basarabia a păstrat în graiul locuitorilor săi multe forme învechite şi chiar arhaice. Aflarea într-un mediu lingvistic străin în toată această perioadă de timp, a făcut ca graiul moldovenilor să absoarbă o mulţime de împrumuturi mai ales de origine slavonă. Cu toate acestea, nu credem că fenomenul este unic sau nou pentru acest ţinut. Multe dintre particularităţile acestui grai au rămas neschimbate încă de pe timpul lui Dimitrie Cantemir(1693,1710-1711). Acum 300 de ani, domnitorul moldovean făcea în „Descrierea Moldovei” o remarcă ce ar putea explica multe din realităţile lingvistice din Moldova zilelor noastre: “Cei ce locuiesc la Nistru amestecă în graiul lor multe vorbe leşeşti … încât ei mai că nu pot fi înţeleşi de către alţi moldoveni”. Imaginaţi-vă că astăzi cuvintele ruseşti sunt înlocuite cu cele leşeşti (poloneze). Moldoveniştii susţin că statul România a apărut târziu, în secolul al XIX-lea, astfel că nici vorbă de “limbă românească” în evul mediu. Raţionamentul moldoveniştilor este simplu: Ţara Moldova – Popor moldovenesc – Limbă moldovenească.

Argumentul lor este inexistent. De ce nu merg să îl repete austriecilor, spunîndu-le că vorbesc limba ausriacă pe când aceştia vorbesc limba germană, sau italienilor, care până la 1861 erau doar o colecţie de stătuleţe, niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia. Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, ca şi românii în ţările române. La fel şi cu Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria, iar locuitorii erau prusacii, bavarezii etc. Aceştia nu au pus în discuţie niciodată denumirea limbii lor după aspectul regional-geografic.

Însă toţi moldoveniştii ocolesc cu multă grijă mărturiile despre limba română vorbită în Moldova medievală, şi nu sunt puţine aceste mărturii venite din partea străinilor, care, în treacăt fiind sau aflaţi în slujba vreunui negustor sau a altei persoane de rang înalt, încântaţi de acest popor, au lăsat în descrierile lor anumite pasaje despre tradiţie, cultură, port, obicei, limbă..

În jurnalele şi rapoartele de călătorie redactate de umaniştii renascentişti din secolul al XVI-lea, care fiind în majoritate trimişi ai Sfântului Scaun, Pierre Lesccalopier menţiona în 1574 „că cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte adică româna”.

Patriarhul EcumenicIeremia al II-lea al Constantinopolului notează în1588 despre Petru Şchiopul: “Era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, ştia limba turcească, cea grecească şi cea românească … şi nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meşteşug şi la litere şi-i plăcea de oamenii învăţaţi, şi-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii şi alte lucruri subţiri”.

Importantă pentru însăşi Biserica românească, dar şi pentru limba româna este traducerea din greacă efectuată de Antim Ivireanu a două cărţi de cult apărute într-un singur volum consistent „Liturghierul” şi „Molitvenicul” având 216 şi 467 pagini cu o singură filă de titlu, bazat pe originalul tipărit la Venezia în 1691 „că această folositoare de suflet carte se numeşte Molitvenic, la lumină în limba noastră rumânească să o scoţi pentru folosul de obşte”.

După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se cheamă “româneşti” (“romanesci”). Croatul Ante Verančić precizează în 1570 că “Vlahii” din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească se desemnează ca “romani”.

Grigore Ureche (1590-1647), un mare boier şi învăţat moldovean, este primul cronicar care este conştient de originea comună a românilor, că cele trei ţărişoare şi popoare care locuiesc în ele sunt toţi de un neam, vorbesc aceiaşi limbă şi “toţi de la Râm se trag”.

Miron Costin (1633-1691) om politic şi diplomat subtil, istoric erudit şi scriitor de talent, în lucrarea sa „De neamul moldovenilor” reiterează ideia expusă de Grigore Ureche precum că toţi românii discind din romani, astfel încât să rezulte geneza poporului român din contopirea dacilor cu romanii.

Constantin Mavrocordat (1730 – 1769) a fost domnitor în Ţara Românească de şase ori şi în Moldova de a patru ori. A sprijinit câteva şcoli şi a cerut preoţilor să ştie româna. A obligat să fie tipărite cărţi bisericeşti în limba română.

În 1646 domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) tipărea la Iaşi „Cartea românească de învăţătură”, un corpus legislativ foarte bine închegat. De ce domnitorul moldovean nu i-a zis “Carte moldovenească de învăţătură”? Greu de explicat pentru moldovenişti, tocmai de aceea este şi ocolit cu mare grijă acest subiect. Dar să vedeţi că moldovenii lui Vasile Lupu ştiau că vorbesc limba română, iată ce scriau ei în introducere: “După tocmala şi nevoinţa mării sale domnului datu-s-au învăţătură şi mie unui mai mic şi nice de o treabă a mării sale rob, Evstratie biv logofet, de am scos aceaste pravile şi le-am tălmăcit den scrisoare grecească pre limbă românească ca să poată înţeleage toţi.” Deci, domnitorul Moldovei medievale, care ştia în ce limbă vorbeşte, a comandat o traducere din limba greacă în limba română, nu în limba moldovenească.

Anatolie Povestca, istoric
Sursa: unghiul.info

FOTO: ”Carte romăneascâ de învățătură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe, cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul și domnul Țărâi Moldovei, din multe scripturi tâlmăcitâ din limba ileneascâ, pre limba româneascâ."

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


1 comentariu

  1. În secolul XIV principele Roman al Moldovlahiei își numește țara, într-un document slavonesc, Zemlia Vlașca, adică Țara Românească.
    În secolul XV Ștefan cel Mare scrie în alt document slavonesc despre “legea românească“.
    Au fost de ajuns doar 50 de ani pentru mankurtizarea Basarabiei?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *