Interviu cu Aureliu BUSUIOC: „Singur în faţa dragostei”

Aureliu Busuioc este şi poet, dramaturg, scenarist, ziarist.

– Dacă îmi dai voie, am să încep primul.

De fapt, m-am jurat în sinea mea să nu mai dau interviuri, dar când am luat seama că „în sinea mea” nu mai sunt alţi martori, am decis să-mi calc pe inimă.

În anul nunţii părinţilor mei (şi anul meu de naştere – 1928 – tata s-a întors dintr-o plimbare prin munţii Făgăraşului (sau Bucegi!), de unde a adus o floare rară – Floarea reginei – pe care i-a dăruit-o mamei: „Pentru norocul fiului nostru!”.

Iar acum să începem dialogul…

– Domnule Aureliu Busuioc, în primul rând, felicitări şi mulţumiri pentru publicarea unui nou roman…
– Mulţumesc, nu face…

– Foarte impresionant discursul de la Librăria „Cartier”, l-am recomandat prietenilor, dar şi cititorilor pe internet. Practic, ne spuneţi să iubim şi să fim iubiţi. Cât de importantă este iubirea pentru dvs. ca scriitor?
– Cred că acest sentiment lunecos este important nu numai pentru un scriitor. Unde nu este iubire – nu este nimic. Chiar şi în dragoste! Ce mai armonie ar fi pe pământ dacă…

– Aţi debutat cu poezie, dar aţi scris şi proză, şi dramaturgie. Aveţi nevoie de o anumită stare pentru un gen literar anume? Sau aveţi nevoie de scrierea unui anumit gen ca să intraţi într-o anumită stare?
– Îmi ceri să divulg secrete de producţie. De fapt, răspunsul este: „Nu ştiu”. Scriu ce scriu când mă apucă…

– Deşi sunteţi cunoscut ca prozator, mai ales al romanului „Singur în faţa dragostei”, unul din cele mai faine romane scrise vreodată între Prut şi Nistru, aţi publicat şi multă poezie. Când vă bucuraţi mai mult: când terminaţi o plachetă cu poezii sau când finalizaţi un roman?
– Cu aceeaşi tristeţe mă despart de o poezie ce-mi pare mai reuşită cu care pun punctul final unui roman. Dar sunt evenimente rarisime…

– Aţi avut, în regimul trecut, probleme cu cenzura?
– Am avut. Am refăcut capitole la proză. Cu poezia a fost ceva mai uşor: cenzorii erau recrutaţi din rudele mai-marilor, iar mai-marii erau cum erau, nu prea daţi cu lirica şi logica. Iar aşchia nu sare departe de trunchi… Problema cea mare a fost dramaturgia, piesa „Radu Ştefan” a fost scoasă din afişele teatrului după patru spectacole (foarte bine primite de public!) şi nu a fost publicată decât după prăbuşirea imperiului…

– Ce înseamnă pentru dvs. premiile literare?
– În timpul sovietelor am avut un singur şi mic premiu literar, la Moscova, pentru romanul „Unchiul din Paris”. La Chişinău, Premiul de Stat mi-a fost refuzat în ultima clipă şi dat unei broşurele despre scoaterea unui tanc înecat, la beţie, în apele Prutului. Autorul era funcţionar de partid…
În anii de „independenţă şi suveranitate” premiile de stat au cam dispărut, rămânând la latitudinea US premierea cărţilor. Plicurile cu sume derizorii nu erau în stare să înlocuiască onorariile grase din timpul sovietelor, zecile de edituri apărute peste noapte mai degrabă luau bani pentru a tipări o carte decât să plătească ele, iar micile ajutoare venite de la ONG-uri sau sponsori (ori chiar şi de peste hotare!) nu prea sunt în stare să susţină existenţa materială a celor ce slujesc cultura. O bună jumătate din anii de independenţă i-am petrecut la ţară. Aveam două posibilităţi: 1. Să mă alcoolizez cu ţăranii. 2. Să scot 16 cărţi de proză şi poezie. Şi să scriu zeci de eseuri şi alte cele, ca să pot lega tei de curmei…

– Deci nu se poate trăi din scris…
– Pentru cei bolnavi de nostalgită kirilikă – greu cu ale scrisului… Dar îi găseşti bine-mersi pe la posturi de răspundere… Pentru scriitorii ce ştiu să-şi suflece mânecile – tot greu, dar au perspective.
Un om de afaceri prosper a hotărât să intre în politica mare, a reuşit să fie ales prim-vicespicher al Parlamentului şi să pună bazele unei Fundaţii, nu să stea cloşcă pe câştiguri şi să le păzească, ci să pună la bătaie o bună parte din ceea ce a realizat ca businessman – în folosul culturii.
Sunt doi ani de când a apărut Fundaţia „Edelweiss”.
Acum ai înţeles de ce ţi-am oprit atenţia asupra darului tatălui meu: numele florii, în româneşte, este Floarea Reginei.
Atunci au aflat oamenii că regina Operei noastre, Maria Bieşu, cea care a dus slava ţării în lume, are pensia de 1800 lei MD, de rând cu instalatorii şi paznicii, că majoritatea scriitorilor abia dacă pot achita întreţinerea din ceea ce le oferă statul la bătrâneţe şi sunt nevoiţi să caute lucru ocazional ca să poată exista.
Anul apariţiei Fundaţiei a coincis cu inundaţiile, zeci de sinistraţi au primit gospodării, (N.B.) gospodării! – cu doi ani înainte de casele construite de statul care îi are în pază! Ca să nu mai vorbim de casa Mariei reparată capital, de festivalul „Invită Maria Bieșu”, piese de teatru şi cărţi sponsorizate total, de „Steaua Chişinăului”, „Două inimi gemene” şi câte altele!
E bine să se ştie toate acestea şi chiar să fie imitate.
În ceea ce mă priveşte: onorarul primit pentru „În căutarea pierderii de timp” mi-a permis să lucrez liniştit asupra romanului proaspăt lansat… Editurile cu care am lucrat au căpătat şi ele de lucru, stopurile financiare rărindu-se, Ministerul Culturii însă rămânând cam pe aceeaşi linie de start…
Iată ce poate face o stea de floare din neamul imortelelor. Păzită de Cartea Roşie!

– Dacă aţi fi PR-ul Editurii „Cartier”, cum aţi recomanda cititorilor „Şi a fost noapte”?
– Nu ştiu ce înseamnă PR. Dar aş avea o singură recomandare: Citiţi-o! Prea mult se vorbeşte la noi despre cărţi necitite…

– La ce carte de-a dvs. ţineţi cel mai mult?
– La cele nescrise…

– Ce cărţi de-ale scriitorilor basarabeni aţi recomanda unui străin?
– Cărţile lui V. Vasilache, ale lui V. Beșleagă, ale lui N. Esinencu, ale lui Em. Galaicu-Păun, ale Lilianei Armaşu, ale Mariei Şleahtiţchi şi ale lui Nicolae Leahu…

– Urmăriţi ce publică scriitorii mai tineri? V-a surprins cineva?
– Îi citesc cu plăcere pe Marcel Gherman, pe Aura Măru, pe Ecaterina Bărgan, pe Aurelia Borzin.

– Ce părere aveţi despre internet?
– E prompt, dar indiscret.

– Sunteţi şi aţi fost un scriitor atipic. În cărţile dvs. ironia e foarte importantă. Credeţi că un scriitor care nu are umor poate avea succes la public?
– Cred şi văd. Umorul cazon sau tras de păr ridică săli în picioare! Probabil mi-am pierdut eu simţul umorului…

(27 mai 2012, Braşov-Chişinău, TIUK!)