Istorie

În culisele Istoriei: AMINTIRI CE RĂSAR DIN SUFLET…

Boris Chelaru, dirijorul, profesorul şi compozitorul este prezentat foarte frumos în Enciclopedia Interpreţilor din Moldova (Chișinău, 1999) de regretatul Serafim Buzilă. Despre scriitorul Boris Chelaru ştim mai puţin, sau, putem recunoaşte, că este pentru noi un necunoscut.

S-a născut la Chişinău, la 12.11.1910.

Licenţiat a două facultăţi: Teologie, 1930-1934 şi Academia de Muzică din Bucureşti 1961. Nu este de mirare că a avut preocupări literare foarte serioase, deoarece la Chişinău i-a avut profesori pe distinşii autori: Gala Galaction, Cicerone Iordăchescu, Constantin Tomescu, Toma G. Bulat, Valeriu Iordăchescu, Ilie Tocan, Petre Constantinescu – Iaşi, Iulian Scriban, Nicolae Popescu – Prahova.
Prin intermediul lui Serafim Buzilă, i-am scris la Craiova şi, la 6 mai 1998, am primit un răspuns şi o fişă biografică scrisă chiar de Boris

Chelaru, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din care reproducem câteva fragmente importante pentru viitorul dicţionar al cărturarilor basarabeni:
„… Activitate didactică: Profesor de religie şi muzică la Institutul Român din Sofia, la Liceul Comercial „Gh. Chiţu” şi Colegiul naţional „N. Bălcescu” din Craiova.
Activitate dirijorală: Dirijor al corului de la Catedrala mitropolitului din Craiova (1948-1974), Corul Sindicatului Învăţământ Craiova (1956-1964), Corul de cameră „Camerata” al Facultăţii de Teologie din Craiova (1973-1974) şi al corurilor de elevi de la Colegiul naţional „N. Bălcescu” şi Liceul comercial „Gh. Chiţu”.

Distincţii: Insigna „Evidenţiat în munca culturală de masă (1957), Menţiunea II (1956) şi Premiul III (1957) de compoziţie, Premiul II (1964), Premiul I şi Premiul Special al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului (1971) faza pe ţară, Premiul I (1972) la concursurile cultural-artistice ale elevilor, Premiul III şi Medalia de Bronz ale Radioteleviziunii Române la concursul coral interjudeţean „Cântare Patriei” (1974), Laureat al Festivalului naţional al artei studenţeşti, Bucureşti (1976), Laureat al Festivalului naţional „Cântare României”, faza finală pentru studenţi, Timişoara (1977).

Compoziţii: Muzică simfonică, vocal simfonică, de cameră, corală, muzică sacră, pentru copii şi muzică vocală (Romanţe).
Creaţii literare – publicistică: Volume – proză „Mai aproape de popor” (1942), „Misiunea actuală a Bisericii creştine”, în Editura „Episcopiei Hotinului” – Bălţi, „Sertarul cu amintiri” (1992), Editura „Mihai Duţescu”, versuri „Zboruri printre zboruri spre cer” (1994), Editura „Spirit Românesc”, „Monografia Bisericii Sf. Gheorghe Vechi din Craiova”, Editura „Ramuri” Craiova (1997).

A scris articole, cronici şi recenzii la revistele: „Solidaritatea”, Soroca, „Luminătorul”, Chişinău, „Biserica Basarabeană”, Bălţi, în calitate de redactor, „Muzică” şi „Actualitatea Muzicală”, Bucureşti şi la ziarele: „Basarabia”, „Raza”, Chişinău, „Opinia”, „Lumea”, Iaşi, „Povăţuitorul creştinului”, Bălţi, „Înainte”, „Cuvântul libertăţii”, „Opinia” şi „Gazeta de Sud”, Craiova…”

Acest autor probabil poate fi privit ca o figură polivalentă. Scriitorii îl consideră ca făcând parte din familia lor şi, respectiv, au o atitudine foarte serioasă faţă de creaţia literară, semnată de el. Iar cei ce activează în lumea muzicii îl consideră ca făcând parte din marea familie a celor împătimiţi de muzică. Pe noi, însă, această tangenţă a literaturii cu muzica ne face să înţelegem că Boris Chelaru prin cultura-i deosebită înnobilează atât domeniul Euterpei, cât şi pe cel al creaţiei literare.

„…Muzicologie: Din cultura muzicală craioveană, în volumul „Rezonanţe culturale din Oltenia”, Craiova, (1971), pp. 397-413.
Craiova, leagăn al operetei româneşti, în: „Înainte”, Craiova (1971).

Societăţile muzicale craiovene (în manuscris), 1965 şi Craiova muzicală ieri şi azi – 9 emisiuni la radio „Oltenia”.
Bibliografie: Sâbrania, skazki, zabavi, în: „Vecer”, Sofia;
Cântă corul şi orchestra de mandoline a Şcolii medii nr. 1 „N. Bălcescu” din Craiova, dirijor Boris Chelaru, în Programul de radio şi televiziune, Bucureşti, nr. 356, 12.XII.1962.

Firescu, Alexandru, Compozitorii şi publicul, sau despre o iniţiativă de mult aşteptată, în „Înainte”, Craiova, 20.III.1968;
Profeta, Laurenţiu, Bravo fetelor în: „Comerţul socialist”, Bucureşti, 15.III.1979;
Ciuchete, Ion, Afirmări studenţeşti, în: „Înainte”, Craiova, 23.III.1977.
Săvulescu, Matei, Acorduri studenţeşti în „Cântarea României” şi „Viaţa studenţească”, Bucureşti, 3.X.1977;
Diaconescu, Romulus, Pe masa de lucru a profesorului Boris Chelaru, Monografia muzicală a Craiovei, în: „Înainte”, Craiova, 8.XI.1967.
Mondoc, Puica, Un util examen pentru tinerele talente, în: „Înainte”, Craiova, 25.XII.1968;
Dianu, Alexandru, An Nou înmugureşte în ram, în: „Înainte”, Craiova, 31.XII.1971;
Lupescu, Dan, Manifestare de înaltă ţinută artistică, în: „Înainte”, Craiova, 28.XII.1972.”

Pe parcursul anilor a colaborat la ziarele şi revistele româneşti: Muzica, Înainte, Actualitatea muzicală, Literatura şi arta, Mitropolia Olteniei, Gazeta de Sud, Opinia, Cuvântul libertăţii ş.a.

Biografia literară a acestui autor suscită interesul nostru din mai multe motive. În primul rând el s-a născut în Basarabia, chiar în inima ei, la Chişinău, fiind cetăţean român şi obţinând o educaţie românească perfectă.

A fost produsul unei generaţii care n-a avut nevoie să treacă prin filtrele delicate ale integrării. Al doilea moment este legat de faptul că după 1940 a activat departe de baştină şi deci în creaţia lui nu poate fi vorba despre acel provincialism basarabean atât de mult discutat în perioada interbelică.

Concluzia care se impune – fără Boris Chelaru, literatura basarabeană nu poate fi privită ca un întreg, la fel nu putem vorbi despre nişte opere definitive în critica literară atâta timp cât alţi zeci de autori, aidoma lui Boris Chelaru, care au rămas necunoscuţi la baştină.

Se prea poate că aş fi rămas doar la acest nivel de informare, dacă nu-mi propuneam să găsesc volumul de memorii ale lui Boris Chelaru Sertarul cu amintiri, tipărit în 1992 la Craiova şi îngrijit de Editura „M.Duţescu”. A fost şi acesta o încercare disperată, dar posibilă în lumea internetului. L-am contactat pe prietenul Alexandru Budişteanu din Bucureşti, care la rândul lui tot prin internet a comandat cartea la editură şi-n felul acesta în două săptămâni cartea era la mine pe masă, o comoară de informații despre niște ani grei și puțin cunoscuți: „Chişinăul de la începutul sec. al XX-lea era mai rostuit decât toate celelalte târguri din provincia Basarabiei. Această „gubernie” de la periferia imperiului ţarist nu s-a învrednicit însă de atenţia şi grija celor de la centru, primăria nu era interesată să schimbe prea mult înfăţişarea acestei capitale a provinciei dintre Prut şi Nistru.

Oraşul, cu cele peste douăzeci de biserici şi capele, avea, de fapt, două înfăţişări urbanistice. Oraşul nou pornea din strada „Sadovaia” (strada Viilor) şi se prelungea până la strada „Nicolaievscaia” – cu străzi largi şi drepte, perpendiculare, pavate cu piatră de granit, cu trotuare aşternute cu cărămidă şi pomi de o parte şi de alta a străzilor. De la gară porneau trei linii de tramvai, ce străbăteau oraşul spre trei direcţii. Centrul civic avea clădiri destul de impunătoare: localul Primăriei, Banca cu doi lei la intrare, curtea Arhiepiscopiei, în incinta căreia se află Seminarul Teologic, Şcoala de cântăreţi bisericeşti, şi clădirea impunătoare, cu trei etaje, în care se găsea sala de concerte („Eparhialnîi dom”). Peste drum de arhiepiscopie, în mijlocul unei grădini imense, se înălţa zveltă Catedrala, iar în faţa ei într-un turn cubic era instalat ceasul oraşului cu un clopot uriaş, care vestea, cu sunetul lui grav, ora 12. Dangătul clopotului din turnul catedralei se auzea la mari depărtări.

Tot în centrul oraşului, peste drum de clădirea seminarului, trona o grădină publică, în mijlocul căreia era amplasată statuia lui Puşkin, iar în partea vestică a grădinii erau serele de flori şi Teatrul de Stat („Blagarodnoie Sobranis”). În afară de aceste clădiri centrale mai erau, în diverse cartiere ale oraşului, trei cinematografe unde rulau filme mute, clădirea circului, câteva licee de băieţi şi fete, şcoli primare şi întreprinderi de mică importanţă.

Partea dinspre miazăzi a oraşului avea ca hotar strada Viilor, denumită astfel, pentru că de aici încolo, spre localităţile Costiujeni şi Hânceşti, sau spre depresiunea Buiucanilor, se întindeau nesfârşite podgorii şi livezi.

În partea de jos, înspre nord, se întindea oraşul vechi, cu case modeste, multe cocioabe, cu uliţe înguste şi întortocheate, nepavate, în timpul ploios pline de băltoace şi orăcăit de broaşte. Populaţia mahalalelor era alcătuită din oameni de condiţie modestă: meseriaşi, birjari – de obicei lipoveni –, mici negustori de dughene mărunte, „marfă mai mult în stradă decât înăuntru”, ai căror patroni erau evrei. Pe aceste străzi mişunau cete de copii desculţi, plini de petice, certaţi cu morala şi cu regulile igienice. Mahalalele oraşului vechi înotau în noroi toamna şi primăvara, iar vara se înecau în nori de praf. Dincolo de aceste sălaşuri ale vechiului oraş, se întindea lunca Bâcului – care servea de canal colector al apelor reziduale – bogată în smârcuri şi ţânţari, unde poposeau adesea şatrele de ţigani nomazi, ce-şi duceau întreaga lor avere în căruţele cu coviltir, trase de măgăruşi. Pe-nserate, la lumina palidă a lunii, se profila în zare o pădure de corturi ţuguiate; iar din loc în loc licăreau leneş focurile ce-şi trimiteau fumurile drept în văzduhul cerului înstelat. În peregrinările sale pe aceste meleaguri, Puşkin a poposit adeseori prin şatrele de ţigani; privelişti ce l-au inspirat în poemul său „Ţiganii”.

Pe dealul de peste Bâc, era comuna suburbană Râşcanovca.
În anul 1910, în una din mahalalele oraşului vechi, în preajma Bisericii Sf. Gheorghe, aşezată pe o colină, unde tatăl meu era cântăreţ (venit prin concurs în toamna anului 1909), în ziua de 12 noiembrie, ora 9 dimineaţa, i se năştea un copil, care a primit la botez numele Boris – cel de-al patrulea copil şi primul băiat mult dorit de părinţi. Primele două fete muriseră de mici, rămânând doar sora mea cea mare, Ana. A fost o mare bucurie în familia Chelarilor. S-a petrecut mult în casa modestă unde am văzut pentru prima oară lumina zilei. Locul unde ai deschis ochii întâia oară nu se uită niciodată.

Sunt născut la 12 noiembrie 1910, în oraşul Chişinău şi botezat la Biserica Sf. Gheorghe unde tatăl meu era cântăreţ. Deşi Chişinăul este oraşul meu natal – oraş ce şi-a sărbătorit recent a 555-a aniversare (a fost întemeiat în 1436 de pârcălabul Vlaicu, unchiul lui Ştefan cel Mare), faptul că în toamna anului 1912 tata s-a transferat la Biserica Sf. Voievozi din satul Mereni, gândurile mă poartă adeseori pe acele locuri unde mi-am petrecut anii frumoşi ai copilăriei.

Îmi amintesc şi acum când, într-o seară de ianuarie 1916, tata a primit ordin de mobilizare. Mama a izbucnit în plâns; iar noi adunaţi în jurul ei, cu lacrimi în ochi, i-am ajutat să prindă o găină, pe care să o pregătească tati de drum. Dimineaţa n-a vrut să ne trezească, ne-a mângâiat capetele cu mâna, ne-a sărutat pe frunte şi a plecat. Mama l-a condus până la poartă, s-au îmbrăţişat, şi dus a fost… Ea s-a întors în bucătărie şi-n liniştea dimineţii, a izbucnit în plâns, trezindu-ne. În gara Chişinău, tata a fost îmbarcat într-un tren militar şi trimis pe frontul de lângă Poltava. Fire descurcăreaţă, a reuşit, după câteva luni, să se transfere la garnizoana din oraşul Tighina (Bender).
Anii grei ai războiului, apropierea iernii, precum şi lipsa de alimente în mediul rural, ne-a obligat să ne mutăm în toamna anului 1917, cu familia la oraş. M-a impresionat primul contact cu oraşul, cinematografele cu filmele lor mute, tramvaiele electrice ce treceau pe strada Armeanscaia (Armenească), unde am stat adeseori la cozi pentru pâine, zahăr, gaz ş.a., adulmecând mirosul de pâine proaspătă şi neagră, în iarna acelui an am fost martor la mişcări de trupe, de camioane militare, unele în retragere, altele pentru a prelua noua administraţie a provinciei. Tot atunci am văzut, pentru prima oară, un tanc.

Am început să învăţ carte în toamna anului 1917, la o şcoală primară de pe lângă Biserica grecească din Chişinău, şcoala cea mai apropiată de Casă şi nu departe de birourile unde tatăl meu satisfăcea serviciul militar. Paralel cu abecedarul rus, ni s-a predat şi abecedarul în limba greacă. Alfabetul grecesc mi s-a întipărit adânc în minte încât îl ţin minte şi astăzi. În clasa noastră, – unde ne preda diaconul bisericii – era un pian cu coadă, la care – în timpul liber – cânta o elevă din clasele superioare, Margareta. Asistam adeseori la aceste audiţii ce se organizau în şcoală, rămânând extaziat şi impresionat de sunetele armonioase ale acestui instrument de salon. Ascultam, cu mult interes, şi melodiile cântate la pian la filmele mute de la cinematograful „Orfeum”.

După primul trimestru ne-am mutat înapoi la Mereni, întrucât războiul se terminase. Ne-am stabilit în locuinţa Şcolii primare nr. 2 din curtea bisericii, unde tata a fost numit director.”

Modestă, tipărită pe hârtie galbenă, căci în 1992 era criză de hârtie, dar foarte scumpă prin informaţia pe care o furnizează din această carte ca dintr-un vechi hrisov răsar chipuri basarabene şi informaţia din CV a autorului devine neobişnuit de posacă şi parcă unilaterală. În orice CV, probabil, lipseşte dimensiunea umană şi de aici veridicitatea informaţiei care nu poate acoperi lipsa de suflet. Iar amintirile vin, probabil, direct din suflet.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *