Cultură

Fondul de nelinişte şi obsesia ubicuităţii în romanul „Fluturele Alb” de Nicu Nicolaescu

Sunt gata să cred că memoria prozatorului nostru adună cu multă migală ordinea întâmplărilor – fie reale, fie brutale sau dramatice ale vieţii –, iar imaginaţia desface şi purifică în planul visului. Aceste argumente stau bine şi la baza romanului „Fluturele Alb” (Tipografia „Reclama” SA, Chişinău, 2012, 136 p.).

Şi, pe măsură ce personajul Maxim se afundă într-o realitate atroce, dincolo de aceasta începe să prindă contur o realitate a imaginaţiei: „Eram atât de săraci, încât de mult uitaserăm gustul pâinii… Dimineaţa beam câte o cană de apă fiartă, fără zahăr, iar seara, ca să uităm de foame, tata ne băga pe gât câte o lingură de caşă, urmată de câte un păhărel de votcă, trimiţându-ne astfel în lumea dulce şi nesfârşită a somnului. Noapte de noapte visam că sunt bogat şi că am de toate, că măsuţa din sufragerie geme sub greutatea feluritelor bucate, că-n frigider stau una peste alta hălci apetisante de porc, de vită, că buzunarele mi-s pline cu bomboane. Ah, ce vise!” (p. 3).

Romanul se populează de vise, dând naştere unui adevăr, dacă nu imaginar, atunci – dur. De altfel, nici aventura aşa-zicând reală a personajului nu este tocmai una obişnuită, şi m-a mirat de apropierea ei de aventurile „eroilor”: „Alături de colegii mei de fabrică, îi băteam cu cruzime pe toţi cei care aveau mutre enervante sau priviri ostile. Ulterior, se formaseră câteva grupări revanşarde care, înarmate până în dinţi cu lanţuri şi bâte, ne provocau la bătălii colective. Pe marginea drumului, chiar în faţa discotecii, se înălţa un nor gros de colb, în interiorul căruia se auzeau răcnete, înjurături şi vâjâit de bâte. Numai poliţia locală reuşea să ne despartă. La secţie ne verificau fizic centimetru cu centimetru, sperând că vor găsi substanţe narcotice, dar…, cu băieţii de la fabrică nu era de jucat. Eram foarte şmecheri, dar mai ales precauţi. Ascundeam haşişul în interiorul telefoanelor mobile, lipindu-l cu dibăcie de partea dedesubt a bateriilor. Pentru că nimeni nu depunea plângere, eram eliberaţi la fel de lejer precum fuseserăm reţinuţi. După o perioadă relativ scurtă de linişte, începeau noi şi noi bătălii, din cauza cărora ajungeam iarăşi la secţie şi… aşa la nesfârşit.” (p. 20).

Nu numai excepţia, încărcătura de senzaţional şi acumulare de fapte crude, care o transformă într-un adevărat coşmar, fac romanul neobişnuit, dar şi altceva, în plus. Cine n-a perceput (nu va percepe, când va citi romanul!), de exemplu, fondul de nelinişte, obsesia ubicuităţii şi a predestinării, adânc implicate în substanţa şi cuprinsul romanului, iată un exemplu, din multele pe care le pot da: „Orice lucru este demonstrabil în această lume. Mă tem să nu apară în curând matematicieni care să demonstreze că până şi X+Y fac 3Q. Totuşi, nu toate lucrurile demonstrate sunt şi adevărate. Noi, oamenii, suntem nişte fiinţe create în aşa fel, încât să înghiţim uşor atât adevărurile, cât şi aberaţiile. Numai înţelepţii pot să discearnă adevărul de minciună.” (p. 35).

Toate acestea ţes şi, deopotrivă, destramă realitatea până la urzeala de tainice sensuri… O determină să fie miraculoasă, fără ca ea să fie, în sine, decât mizeră. Îi conferă o coerenţă secretă, coerenţa ei se găseşte doar în confuzia dintre greutatea existenţei şi uşurinţa morţii.
Am putea zice că astfel de romane respiră altfel, ca nişte vietăţi amfibii, din acrul exterior şi din apa interioară a conştiinţei. De o parte densitate, de cealaltă, limpiditate în profunzime.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *