Interviu cu Petru Ciobanu, presedintele Asociatiei veteranilor de razboi ai Armatei Romane.
Cu ocazia implinirii a 65 de ani de la operatiunea Iasi-Chisinau, primarul capitalei s-a intalnit, vineri, cu veteranii Armatei Romane si ai Armatei Sovietice, participanti la acele lupte. Desi intalnirile au avut loc separat, toti veteranii au primit cate 500 de lei si pachete cu produse alimentare.
Traditia de a omagia alaturi de veteranii Armatei Sovietice si pe veteranii Armatei Romane a fost inaugurata acum 15 ani de ex-primarul capitalei, Serafim Urecheanu. S-a incercat si organizarea unor intalniri comune, dar nu s-a reusit, din cauza resentimentelor pe care le au unii fata de altii veteranii celor doua armate. Veteranii Armatei Romane spun ca, ani de zile, au fost marginalizati si umiliti cu scopul de a da uitarii faptele lor. In plus, multi dintre cei care au luptat in Armata Romana au fost deportati si chiar impuscati. Despre calvarul prin care au trecut basarabenii care au luptat in Armata Romana, despre ostilitatea autoritatilor sovietice fata de ei, am discutat cu Petru Ciobanu, presedintele Asociatiei veteranilor de razboi ai Armatei Romane.
– Dle Ciobanu, unde va aflati pe 23 august 1944?
– Eram la Scoala Militara din Sibiu. Aveam 23 de ani. Inca nu reusisem sa termin scoala militara si s-a produs marea schimbare. Atunci, Sibiul era declarat oras liber. Potrivit unei legi internationale, astfel de orase nu puteau sa fie bombardate. Deoarece exista conditia ca toate unitatile militare sa fie scoase de acolo, in acea zi ne aflam in cantonament intr-un sat. Seara, pe la 11.00, s-a dat alarma. Un ofiter a iesit pe maidanul satului si ne-a spus ca s-a schimbat radical situatia. „Pana acum, am luptat impotriva rusilor, iar de maine va trebui sa luptam cu ei cot la cot impotriva nemtilor”, a spus el. Ne-a explicat care este cauza, caci noi nu aveam idee ce se intampla in afara. Nici nu stiam ca frontul se apropiase de noi, deoarece nu aveam dreptul sa citim ziare, sa ascultam posturi de radio. Ne-au dat arme, cartuse si ne-au dus la Sibiu, iar de acolo – pe frontul de Apus. Toata armata a fost indreptata inspre Iasi. Era clar ca pierdeam razboiul si Romania trebuia sa-si apere cetatenii. Printr-un decret al regelui, toti ostasii basarabeni au fost eliberati de juramantul depus si trimisi acasa. Eu insa, impreuna cu un consatean de-al meu, am refuzat sa ne intoarcem acasa. Am mers la capitan si i-am spus ca nu dorim sa renuntam la juramantul depus, ca vrem sa-l respectam pana la capat. Ne-a laudat si ne-a permis sa ramanem in Armata Romana. Am mers pe front si am luptat cot la cot cu ostasii sovietici. M-am intors acasa in aprilie 1945. Slava Domnului, am ramas in viata. Nici macar nu am fost ranit.
– Cum ati fost primit de autoritatile sovietice la intoarcerea acasa?
– Am gasit acasa alta tara. Am fost primit cu raceala, indiferenta, ba chiar cu ura, pentru ca luptasem impotriva Uniunii Sovietice. Aceeasi atitudine vedeam si fata de cei care s-au intors acasa in ’44. Noi, cei gradati, ascundeam ca am fost in Armata Romana. Dar, oricum, stiau cei din sat, din raion. Chiar si astazi unii veterani sovietici ne numesc fascisti. Dar atunci – cu atat mai mult. Chiar daca aveam studii, am fost mobilizat la munca de corvoada in localitatea de bastina – Grenoaia, Edinet. Faceam curatenie in grajdurile unui centru de achizitionare a vitelor. Situatia mea era complicata mai ales ca tatal meu, fost primar in acel sat, s-a refugiat in Romania. Cand s-a intors la bastina a fost arestat si inchis pe zece ani. Evident, mi se spunea „copil de dusman al poporului”, cu toate ca in URSS era o lege in care se spune ca parintii nu raspund de faptele copiilor si copiii nu raspund de faptele parintilor. Am lucrat acolo pana cand m-a observat o persoana cu functie inalta la raion si m-a intrebat de ce nu-mi continui studiile. A scris o cerere in locul meu, caci eu nu prea stiam ruseste, in care rugam sa mi se permita sa-mi continui studiile. Am reusit. Am plecat la invatatura la institutul din Balti. Am scapat, dar multi ofiteri ai Armatei Romane au fost deportati in Siberia, acuzati ca au luptat impotriva Uniunii Sovietice. Iar cand s-au intors acasa, n-au avut dreptul la studii, la munca, la protectie sociala sau sa-si viziteze prietenii, rudele ramase peste Prut.
– La noi, mult timp nu s-a vorbit despre ostasii romani. De ce ei nu se bucurau de aceleasi facilitati ca si ostasii Armatei Sovietice?
– Abia la inceputul anilor ’90, autoritatile au inceput sa discute despre existenta unei alte categorii de veterani – veteranii Armatei Romane. Am fost recunoscuti ca veterani de razboi abia dupa anul 2000, dar nici pana astazi nu suntem reabilitati cum se cuvine. Chiar daca exista o hotarare prin care au fost echivalati veteranii de pe ambele „baricade”, oricum favoritii puterii au ramas veteranii sovietici. In Legea cu privire la veterani, care „stabileste statutul juridic al veteranilor de razboi, cetateni ai Republicii Moldova si care reglementeaza drepturile, garantiile economice si sociale ale acestora, in scopul crearii conditiilor pentru un trai decent”, promulgata la 9 mai 2001, de mai multe ori e scrisa notiunea de URSS si Armata Sovietica si doar o singura data e folosita notiunea de Armata Romana. In art.7. al. 2b e indicat ca „militarii care au participat la cel de-al doilea razboi mondial in cadrul Armatei Romane si sunt cetateni ai Republicii Moldova”, sunt inclusi in categoria veterani de razboi, categorie din care fac parte si participantii la lupte „pentru apararea fostei URSS”.
– Veteranii Armatei Sovietice au pieptul plin de medalii, iar dumneavoastra – doar una…
– Si ostasii Armatei Romane au avut multe distinctii, dar ele le-au daunat mult posesorilor lor. De frica, multi si-au distrus, si-au ascuns medaliile. Singura medalie pe care o port in piept am primit-o de la autoritatile romane cu vreo cinci ani in urma, pentru serviciile prestate statului roman in timpul razboiului. A venit la noi un general roman si a dat medalii tuturor veteranilor Armatei Romane din Basarabia.
– Cum va sustine statul roman?
– In Romania s-a discutat de mai multe ori ca veteranii Armatei Romane, care, din anumite motive, au pierdut cetatenia romana sa fie egalati in drepturi cu ceilalti, dar, probabil, autoritatile nu au mai decis nimic in favoarea noastra. Si noi ne-am adresat, am solicitat anumite facilitati, dar am fost refuzati pe motiv ca locuim in afara hotarelor Romaniei. In prezent, asociatia noastra primeste anual cate o suta de bilete de calatorie cu trenul in Romania. Deoarece suntem prea batrani, multi dintre noi nu se mai pot deplasa, iar aceste bilete nu avem cui le da. In anul curent, la 25 octombrie, cand se va sarbatori ziua Armatei Romane, am fost invitati sa facem turul Romaniei. La inceput, ni s-a spus ca sunt invitate 80 de persoane. Sa adunam atatia e o misiune imposibila, pentru ca majoritatea sunt bolnavi. Atunci ne-au zis sa adunam macar 40 de doritori. Dar si acest numar e imposibil. Pana in prezent, am gasit doar 25 de persoane carora starea sanatatii le permite sa mearga in calatorie.
– Apropo, cati membri are asociatia pe care o conduceti? Unde va este sediul si cine va finanteaza?
– In Chisinau au mai ramas in viata 55 de veterani ai Armatei Romane, in republica sunt vreo 2000. Cu fiece an, ramanem tot mai putini si mai putini. Impartim un sediu cu Asociatia deportatilor. Singurele surse de venit sunt cele parvenite din cotizatia de membru, pe care nu toti o pot plati. Anual, adunam circa 300 de lei. Ne ajung doar pentru a procura cate o coroana, atunci cand decedeaza cineva dintre camarazii nostri…
– Sa traiti! Va multumim pentru interviu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
