Constantin Tănase

Despre limitele toleranţei

Aşadar, „vă respectăm opinia”… Parcă nu ar fi nimic de obiectat – ce poate fi mai democratic decât respectarea unei opinii cu care nu eşti de acord? Şi totuşi, ceva deranjează în acest mod de a pune problema. Se crede greşit că toleranţa este un concept modern. De fapt, toleranţa a existat întotdeauna, ea se regăseşte formulată în creştinism. Chemarea lui Iisus Hristos „Iubeşte-ţi aproapele tău ca pe tine însuţi” nu e decât un îndemn la răbdare, îngăduinţă, toleranţă. Întotdeauna a existat şi intoleranţa, iar cel mai ilustrativ exemplu de intoleranţă s-ar părea că sunt războaiele… Cred că toleranţa are un caracter determinat istoric: cine astăzi ar îndrăzni să-l acuze pe Ştefan cel Mare că a fost intolerant cu armatele turceşti? Cum trebuia să procedeze marele Voievod, dacă ar fi aplicat faţă de turci conceptul modern de toleranţă? Am adus acest exemplu nu întâmplător. Când vorbim de toleranţă, nu trebuie să ne scape un lucru foarte important: care sunt limitele acesteia?

Să examinăm exemplul lui Igor Dodon, care a lansat recent o diversiune politică antiromânească, sugerând că moldovenii de pe cele două maluri ale Prutului trebuie să se unească şi să formeze o „ţară nouă”, Moldova Mare. Avem de a face, de fapt, cu un îndemn de dezmembrare a statului român. S-ar părea că şi în cazul dat trebuie să aplicăm acelaşi principiu al toleranţei şi să zicem: domnule Dodon, vă respectăm opinia, dar noi nu suntem de acord cu ea. Şi atât. Şi doar atât!? Nu vi se pare că o asemenea toleranţă miroase a altceva? Oare chiar în toate situaţiile toleranţa e benefică şi morală? De ce statul nu e tolerant cu criminalii şi-i bagă la puşcărie? De ce judecătorul nu-i spune unui asasin: domnule ucigaş, nu-s de acord cu fapta dumitale, dar îţi respect decizia? Dacă un golan ideologic iese la televiziune şi scuipă în memoria unui neam întreg, până unde trebuie să se extindă toleranţa celor scuipaţi şi umiliţi? În definitiv, asta e problema: care sunt limitele toleranţei într-o societate democratică? Se ştie că organismul biologic uman are un anumit grad de toleranţă faţă de anumite medicamente. Dacă acest prag e depăşit, organismul e pus în pericol. La fel se întâmplă cu „organismul” unei societăţi, al unei naţiuni. Există un prag al toleranţei faţă de anumite idei, doctrine, curente care, dacă e depăşit, societatea se îmbolnăveşte, naţiunea e pusă în pericol. Nu poţi – în confruntarea de idei! – tolera minciuna, falsul istoric, precum, în plan moral, nu e tolerabil desfrâul, adulterul. Respectul faţă de o opinie pe care n-o împărtăşeşti nu presupune automat toleranţă faţă de ea. De aceea, când „patrioţii moldoveni” bat câmpii (istoriei) şi jignesc memoria istorică a unui popor, intoleranţa e singurul răspuns moral.

Ştiu, unii vor încerca să speculeze cu această ultimă afirmaţie a mea, de aceea, mă grăbesc să-i liniştesc: intoleranţa în cazul dat nu înseamnă punerea botniţei, persecuţii sau vărsări de sânge, ci desolidarizarea publică, univocă, de minciună şi fals şi promovarea publică a adevărului. Un savant francez a glumit odată: membrii familiei noastre, zicea el, sunt foarte toleranţi unul cu altul, de aceea, familia noastră e o casă de toleranţă. Dacă nu simţi limitele toleranţei, aş adăuga eu, poţi transforma şi o ţară în casă de toleranţă…

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *