Actualitate

Cu gândul la Mihai EMINESCU

În asemenea momente îmi sună în urechi melodioasele, muzicalele, dar și tristele versuri ale Marelui Eminescu, care în anii de surghiun, ne alinau sufletele, ne insuflau o speranță că cândva ne vom întoarce la baștină…

Niște fragmente din minunatele cântece și romanțe, pe care le cântam și plângeam împreună cu mamele noastre, încă mi-au rămas în memorie:
”O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi…”
. . .
”- Ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt cu crengile la pământ?
– De ce nu m-aș legăna, dacă trece vremea mea…”
. . .
” Mai am un singur dor Să-mi fie somnul lin
În liniștea serii Și codrul aproape,
Să mă lăsați să mor Să am un cer senin
Pe marginea mării. Pe-ntinsele ape.

Și nimeni-n urma mea Nu voi sicriu bogat,
Nu-mi plângă la creștet, Nu-mi trebuie flamuri,
Doar toamna glas să-i dea Ci-mi împletiți un pat
Frunzișului veșted. Din tinere ramuri.”
. . .
”Și un stejar să nu uitați să-mi puneți la picioare,
Iar pe mormânt să-mi semănați un strop de lăcrămioare”.

Gândurile triste mă duc departe, în trista mea copilărie, care a trecut în surghiun sub limita sărăciei : foamete, ger cumplit, muncă silnică, nedreptate, discriminare… Mi-am amintit de familia Manea, de prin satul Rublenița, Soroca. Capul familiei, a fost dus la chinuri și moarte în lagărele din Ivdeli, regiunea Sverdlovsc (Ecaterinburg), cum au fost duși toți bărbații basarabeni.
Soția lui, Matrona Manea cu 6 copii au trăit cu noi în satul Anastasievca din regiunea Tomsc. Sărmana femee de la țară nu știa să vorbească rusește și nu putea comunica cu rusoaicele ca, cât de cât, să câștige ceva de mâncare pentru copii. Primul i-a murit micuțul de câteva luni.
Iarna anului 1941-42 a fost cea mai grea : trăiam câte 16 – 18 persoane în cameră, în mizerie, nu aveam ce mânca; poțioara de așa numita pâine pe cartele câte 400 de grame pentru mame, care trebuiau să muncească din greu, și câte 200 gr – pentru copii pentru o zi întreagă nu-I sătura, foametea cronică a dus la distrofie, la moarte pe mulți copii și bătrâni deportați.
Matrona Manea lucra la uscătoria de cereale. Ca să nu moară copiii săi de foame, ea a adus o dată de la uscătorie un buzunar de secară sau grâu ca să le fiarbă, dar cineva a pârât-o președintelui colhozului (unui analfabet cu 4 clase, brutal răutăcios), care a chemat-o la cârmuirea colhozului, a srigat la ea, a amenințat-o, a înfricoșat-o atât de tare, că biata femee s-a îmbolnăvit și în câteva zile a murit. Au rămas 5 copii orfani.
Cel mai mare băiat a Matronei, Pavel (Pavlușa), liceean în clasa a opta la liceul de băieți din Soroca, avea vreo 15 ani. La momentul deportării a luat cu grijă un volum de opere al Marelui Eminescu care era tipărită pe hârtie trainică ca din pergament, de care nu se despărțea. Noi toți citeam poeziile îndrăgite și cântam cântece și romanțe minunate pe versurile marelui poet.
Dar destinul bâiatului a fost crud cu dânsul. Ca să nu moară de foame s-a pornit cu cerșitul prin sate și s-a prăpădit. Cine știe unde…Poate a înghețat undeva prin păduri s-au l-au sfâșiat fiarele sălbatice…, însă Pavlușa la frații și surioarele sale nu s-a mai întors și nimeni nu știa unde i-au putrezit osemintele!
Foarte tragică istorie ! Să fi rămas în viață poate devenea un Om de seamă, profesor bun de limbă și literatură română sau un talentat poet ! Care a fost vina lui ?! De ce trebuia să moară un adolescent la început de viață?! De ce l-au rupt de la părinți, de la casa părintească, de la pământul strămoșesc?!
Regimul totalitar comunist stalinist a distrus mii de copii nevinovați ! A distrus ziua de mâine a neamului nostru.
Surioarele lui Pavel, Vera și Jenea, ca să nu moară de foame, sau dus să dădăcească copii pe la rusoaice (grădinițe în sate nu erau), iar pe frățiorii lor mai mici, Valec și Arcașa, i-au dus la niște orfelinate pentru copii de condamnați. I-au despărțit pe frați ca să nu mai știe unul de altul, să nu știe cine au fost părinții și bunicii lor, să nu știe care le-a fost Patria.
Cine știe ce le-a pregătit și lor destinul ?!
Iar volumul Marelui Eminescu fetițele mi l-au dăruit mie și după reabilitare în 1958 l-am adus acasă.

Elena Șoimu-Postolachi, deportată la 13. 06. 1941
or. Florești

PS.  Aș fi bucuroasă, dacă cineva din familia Manea mi-ar răspunde.
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *