Opinii și Editoriale

Casa Inglezi

Deși trebuie să recunosc că am abordat cu scepticism acest roman, fiindcă „Casa Inglezi” e un roman al pogromului din 1903, iar eu, deși evident că apreciez o astfel de recuperare istorică, devin foarte ușor suspicioasă. Când aud că o carte e despre drepturile minorităților sexuale, despre minusurile Europei și chiar despre subiecte mult mai grave, cum sunt pogromurile, subiecte pe care le consider absolut necesare, mă tem totuși ca nu cumva scriitorul să fi abordat tema doar din motive de promovare. Pentru că, în general, autorul se exprimă mult mai bine când vorbește despre realitatea pe care o poate filtra prin experiența lui. Nu întâmplător Faulkner e cel mai important cronicar al Sudului.

În schimb, scriitura e spontană, reușită, vie, curajoasă, experimentală. Și acest lucru m-a convins că Alexandru Bordian este un prozator. Cred că experimentul e cel mai important atu al acestei cărți. Genul dramatic se îmbină perfect cu epistolarul și confesiunea. Frazele nu merg până la capăt, nu lămuresc, nu explică. Practic, mai mult de o treime din carte e piesă de teatru. Inclusiv descrierile sunt mai mult indicații scenice decât țesătură epică.

Un alt plus al romanului e forța. Frazele, sau mai degrabă propozițiile, fiindcă sunt extrem de scurte, sunt mitraliate impecabil, încât acolo unde analiza sentimentelor (și sentimentală) devine ușor patetică, momentul e salvat de context. Pentru că nu se simte nicio nehotărâre, nicio frică în zicerea lui Alexandru Bordian, ceea ce depășește statutul unui debutant.

Bine, sunt și mici amendamente, care nu fac mai puțin important acest debut. Dar e bine să le menționez, pentru acuratețea opiniei. În primul rând, aș menționa modul în care se conturează Chișinăul. Senzația e de metropolă. Însă știm că orașul nostru, în 1903, era un simplu târg, fără o infrastructură clară. Trimiterea de la o casă mare la alta, de la un latifundiar la altul, creează impresia unui alt fel de oraș. A altă observație ține de abuzul de trimiteri la mitologia greacă, care se regăsește în vocea naratorului, jurnalistul Platon, dar care se mută și la celelalte personaje, inclusiv la episcopul Iacov, ceea ce lasă senzația că toate vocile sunt una singură și discreditează dialogul.

Însă lăsând la o parte observațiile, țin să vă îndemn să citiți acest roman de debut, unul care, alături de cartea de excepție, semnată de Emanuela Iurkin, îmbogățește literatura scrisă la noi în 2018. Un debut bun, un autor de care vom mai auzi.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *