Bâta poporului

Mă gândeam să scriu altceva. Că în R. Moldova e greu să scrii la rând două editoriale pozitive și optimiste, iar după marea performanță a halterofililor noștri, venea ceva care nu-mi făcea prea mare plăcere să scriu. Da mai rabdă, pentru că duminică au apărut altfel de campioni în istoria noastră independentă. Campionii protestului de stradă. Și nu din cei care se cațără pe copaci și garduri pentru limbă, istorie și alfabet, care au fost și rămân importante și cruciale în formarea mentalității de protest al cetățeanului moldovean, dar mai mult român al R. Moldova. Ci din cei care au ieșit masiv în stradă pentru un protest social accentuat, legat în exclusivitate de cerințe antiguvernamentale axate pe criza sistemului bancar, furtul masiv din partea guvernării, corupție, disperare socială și lipsă de perspectivă într-un stat al bandiților și oligarhilor. Nu ne-a prea stat în fire așa ceva până acum. Prețuri mari, salarii mici, guvernare sfidătoare și arogantă, plină de încredere că totul e permisibil și va trece fără consecințe. Și când colo, circa cincizeci de mii de oameni au ieșit la protest pentru a-i trage la răspundere.

Cred că cei care au condus până acum R. Moldova nu sunt proști doar în materie de economie, pentru că nici la furat nu se pricep, dar stau prost și cu lecțiile de istorie, pe care, la sigur, dacă le-au trecut cândva, au și uitat de ele. Dar dincolo de asta, nici măcar nu se uită la televizor. Pentru că dacă se uitau, erau să vadă că relativ recent, fără a merge prea departe în istorie, un Sadam Hussein era spânzurat în Irak pentru fărădelege și abuz, un Muammar al-Gaddafi, era linșat de propriul popor, pentru că deja l-a adus la disperare sau erau să vadă un Hosni Mubarak, târât de egipteni prin pușcării și instanțe. Asta fără a ne mai aminti de Ceaușescu. Și că mai toți tiranii, despoții, conducătorii de tipul lor ajung să termine prost, de unii singuri, cu familia sau chiar și cu urmașii lor.

Sunt câteva lucruri neordinare legate de acest protest. În primul rând, că pornește de la Jurnal TV, un post de televiziune, care a rămas unica sursă credibilă și bătăioasă în modelarea opiniei publice de la noi. Care zi de zi a stat focusat asupra actului de guvernare, generând o masă critică capabilă să se mobilizeze pentru a pune presiune.

De acolo vin și unii din oamenii prezenți în Platforma pentru Demnitate și Adevăr, alții sunt cunoscuți și de societatea civilă, unii cu mare credibilitate și integritate, alții cu sechele din trecut, dar nu asta contează. Este o platformă cu o capacitate sporită de mobilizare, iar suportul masiv al populației le va permite să evite eventualele constrângeri sau intimidări, mai ales că ele vor fi mediatizate de Jurnal TV. Mai pe scurt, actuala guvernare se pare că și-a găsit nașii. Mă întreb dacă vor ști ce să facă cu această aparentă susținere și dacă va exista capacitatea de control pentru ca lucrurile să nu degenereze.

Convingerea guvernării era că o asemenea mișcare este improbabilă, deoarece contextul regional și situația internă sunt instabile și inflamabile, existând un consens al tuturor „forțelor proeuropene” că nu putem risca un protest social masiv în asemenea circumstanțe. Și când colo, l-a primit. Și nu din partea comuniștilor sau socialiștilor, ci chiar de pe segmentul proeuropean, care trebuia să-i asigure sprijinul și integritatea actului de guvernare. Prin acest protest s-a văzut că de fapt actuala guvernare este blamată nu doar de opoziția de stânga, ci chiar și de propriul electorat. Adică în eventualitatea unui protest masiv de câteva sute de mii pe 16 martie, toată construcția arcului de guvernare va putea fi asigurată doar de forțele de poliție și armată. Pentru că nimeni nu va apăra o conducere lipsită de legitimitate.

Condițiile înaintate de protestatari și fluturate în fața guvernului reprezintă de fapt ceea ce-și dorește de șase ani cam toată lumea: demisia conducerii Procuraturii Generale, a Comisiei de Integritate, Curţii Supreme de Justiţie, Curţii de Apel, Consiliului Concurenţei, Serviciului Vamal, precum şi iniţierea procesului de reformare reală a acestor instituţii. S-a adăugat returnarea necondiţionată a 1 mlrd. de euro, ce a fost furat din bănci de actualii guvernanţi și renunţarea imediată la atacurile antidemocratice asupra libertăţii presei, independenţa jurnaliştilor, precum şi strategiilor mafiote de închidere a posturilor incomode de televiziune, două lucruri care erau cu greu întrevăzute în 2009.

Elementul de continuitate a protestului este important de accentuat, un protest similar a avut loc pe 5 aprilie, când mii de cetăţeni au ieşit în stradă, indignaţi de furturile din sistemul bancar, de corupţia din justiţie, dar şi de faptul că cei care s-au făcut vinovați de violenţele din 7 aprilie 2009 nu au fost pedepsiţi. Atunci, manifestanţii au adoptat o rezoluţie prin care au cerut autorităţilor să investigheze cât mai rapid jaful din sistemul financiar bancar, să întoarcă în țară banii furați, să depolitizeze justiţia şi să adopte măsuri urgente în vederea deconspirării proprietarilor mass-media, însă clasa politică a ignorat aceste revendicări. Din câte se pare, după protestul din 3 mai va mai urma unul, cu siguranță mult mai amplu și mai categoric.

În sfârșit, ce mi se pare important este faptul că cetățenii acestei țări n-au mai așteptat douăzeci de ani pentru un nou protest, iar proverbul cu mămăliga care nu explodează și nu stă caldă mai mult de trei zile, se pare că își pierde din relevanță. Mămăliga ar putea exploda după doar șase ani și într-un fel în care să-l regrete toți cei de la guvernare, care au considerat acești oameni drept o turmă de oi. N-aș vrea să-l regretăm și noi, pentru că propaganda de la Moscova deja începe să vehiculeze varianta unui „Maidan moldovenesc”. Iar proximitatea Ucrainei și Transnistriei pot fi fatale unei orice fel de destabilizări a R. Moldova, mai ales în ajun de alegeri, fie ele și locale. Partidele politice, atât cele de la conducere, cât și cele din opoziție, au acum o misiune complicată de a gestiona o situație critică fără precedent de la 7 aprilie 2009, în care nemulțumirea populației stă acumulată nu doar pe stânga pro-moscovită și sovieto-comunisto nostalgică, dar și pe centru-dreapta, unde până acum avea un suport masiv, care-i asigura stabilitatea.

Dacă aș fi marxist-leninist, aș zice că este o situație revoluționară, în care masele nu mai vor să trăiască ca înainte, iar conducerea nu mai poate guverna. Mai mult ca niciodată, bâta furiei populare stă deasupra țestelor filaților, șorilor, plahotniucilor, diacovilor, lupilor, voronilor și gaburicilor, iar odată cu ei și asupra anturajului acestor oameni iresponsabili față de alegătorul și cetățeanul care le-a pus în mână puterea. Poate fi falimentul unei „istorii de succes” sau succesul unei „istorii falimentare”, dar în ambele circumstanțe se pare că deja nu va mai fi ca înainte.