Analiză FUMN: Spre un nou concept strategic NATO în regiunea Mării Negre

Din păcate în prezent, la fel ca și în 2004, Marea Neagră nu reprezintă un interes strategic deosebit pentru comunitatea euro-atlantică, aceasta ilustrându-se mai ales prin lacunara referire la „asigurarea stabilității și securității” statelor riverane Mării Negre în declarația oficială a șefilor de stat și guverne participanți la summit-ul NATO din Marea Britanie (paragraful 18).

Totuși, oricât de mult ar dori experții să ocolească această regiune, Marea Neagră a atras atenția multor specialiști și decidenți politici în urma schimbării peisajului geostrategic, dinamicii situației militare din bazinul pontic și anexării ilegale a Crimeei de către Federația Rusă. Marea Neagră nu poate fi neglijată mai ales de România, care trebuie să formuleze un răspuns concret și consistent față de o eventuală reactualizare a dosarului strategic regional, iar acesta ne-ar putea lua pe nepregătite în condițiile unor noi echilibrări ale balanței de putere. Liderii politici ai spațiului atlantic au înțeles, din păcate, prea târziu că politica ezitantă în ceea ce privește extinderile suplimentare spre est și lipsa unor proiecte/strategii regionale coerente au dus la cedarea Mării Negre influenței Rusiei. Drept rezultat, comunitatea internațională a obținut cea mai turbulentă mare în ceea ce privește prezența „conflictelor înghețate”/active (regiunea transnistreană, Donbas, „republicile” separatiste Abhazia și Osetia de Sud, Nagorno Karabah, regiunile din sud-estul Turciei, Caucazul de Nord) și militarizarea peninsulei Crimeea pentru A2/AD (capacități anti-acces și interdicție regională), prin dislocarea rachetelor de apărare navală (cu o rază de acțiune de 600 km), a rachetelor sol-aer S-300PMU (cu o rază de acțiune de 200 km și un radar de supraveghere Big Bird), a avioanelor de vânătoare de tip Su-27 şi Su-30M2, precum și prin sporirea numărului de militari dislocați (ajungând în prezent la aprox. 23000), a submarinelor și a mijloacelor de război electronic. Regiunea a devenit furnizoare de vulnerabilități și riscuri multiple și factori de conflict disipați în zonele de nord, nord-vest, nord-est, regiunea Caucazului și Orientul Mijlociu (Figura 1).

Figura 1: Principalele focare de instabilitate din Regiunea Extinsă a Mării Negre (Centura instabilității de la Marea Neagră)

Cu alte cuvinte, are loc transformarea Mării Negre dintr-o zonă cu potențial de contact și comunicare între civilizații/culturi, într-o falie strategică ce separă blocuri politico-militare și proiecte regionale integraționiste prin intermediul unei „Centuri de instabilitate”. Indubitabil, Marea Neagră se află acum într-o zonă fără o identitate regională pontică bine-structurată în mintea riveranilor, aceasta fiind încă divizată, complexă, cu foarte multe probleme și soluții care se lasă mult așteptate.

„SITUAȚIA LA MAREA NEAGRĂ ESTE ALBASTRĂ”

Regiunea centrată pe Marea Neagră reprezintă, deopotrivă, un spațiu încremenit într-o zodie a incertitudinii. Fostul Pont Euxin al lumii grecești, deschis spre Mediterana prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, a încetat să mai reprezinte, după încheierea Războiului Rece și a destrămării URSS, un segment al frontierei ce separa cele două blocuri politico-militare. Anii ’90 ai secolului trecut au pus în discuție primul proiect regional pentru o „piață comună a Mării Negre”. Această idee, în fond una de căutare a identității geopolitice a acestei regiuni, a aparținut liderului turc Turgut Ozal. Summit-ul de la Istanbul (1992) a dus la apariția CEMN (Comunitatea Economică a Mării Negre) care și-a propus drept obiective politice reglementarea pașnică a diferendelor, promovarea democrției, a drepturilor omului și a statului de drept. Pe plan economic s-a pus accent și pe crearea unui spațiu de comerț liberalizat, similar cu cel al UE. „Carta CEMN” semnată la Yalta (iunie 1998) a devenit documentul fundamental al Organizației Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN-BSEC) al cărei număr de membri ajungea la doisprezece, odată cu aderarea Serbiei. În ciuda uriașului potențial regional (o arie de 2,2 mil. km² și aprox. 350 mil. locuitori), organizația nu reușește să implementeze proiecte regionale mai mari. Motivele acestei ineficiențe structurale sunt mult mai complexe, fiind pe larg descrise de academicianul Mircea Malița în culegerea de dialoguri „Istoria prin ochii diplomatului”: „După ce s-au creat aceste două organisme (BSEC și PABSEC –n.r.) care au funcționat de bine, de rău, s-a constatat că cel politic nu mergea bine. Sediul Black Sea Economic Cooperation (BSEC) a fost stabilit la Istanbul. […] Dar, cu timpul, turcii l-au făcut mai internațional, invitând chiar un sovietic să fie șef acolo. Rușii au avut, practic, cam toți secretarii generali. Ei decideau acolo. Nu a funcționat nimic, de fapt”.[1] Practic OCEMN devenise un proiect al Turciei susținut ulterior de Federația Rusă pentru a bloca oricare alte proiecte alternative în regiune. Ultimul proiect de anvergură al OCEMN, susținut implicit atât de Turcia, cât și de Rusia, a fost proiectul Autostrăzii Inelare a Mării Negre, estimat la un cost de circa 19 miliarde de dolari. Cu o lungime de peste 7000 km, autostrada prevedea un sistem de patru benzi ce urma să conecteze Turcia, Georgia, Rusia, Ucraina, R. Moldova, România, Grecia şi Bulgaria. Semnarea memorandumului de către statele membre OCEMN nu a dus nici măcar la demararea unor studii de fezabilitate, iar noile tensiuni regionale au lăsat proiectul să se prăfuiască în sertarele ministerelor de transport ale statelor riverane.

Pe de altă parte, reintrarea Mării Negre pe agenda euro-atlantică se produce în contextul Războiului din Afganistan (2001), intervenției în Irak a coaliției de forțe conduse de SUA (2003) și al revoluțiilor colorate cuprinzând cele două state din spațiul ex-sovietic (Revoluția Trandafirilor din Georgia – 2003 și Revoluția Portocalie din Ucraina – 2004). În căutarea unui nou concept de securitate care să ofere o coerență identitară regiunii, experții de la German Marshall Found lansează termenul de Wider Black Sea Region – Regiunea Extinsă a Mării Negre ce conţinea 9 state ale regiunii – trei euro-atlantice, România, Bulgaria şi Turcia, trei caucaziene, Georgia, Armenia şi Azerbaijan şi trei din „estul Europei”, R. Moldova, Ucraina şi Rusia. Inițiativa românească „Sinergia Mării Negre” vine ca o completare la politica regională privind consolidarea cooperării în Regiunea Extinsă a Mării Negre pe diverse paliere și aducerea acestei zone în spațiul democratizării, dezvoltării și cooperării propuse de Uniunea Europeană. Din păcate, inițiativa nu se distinge printr-o relație directă UE-statele regiunii, aceasta adoptând mai degrabă o formulă caducă UE-OCEMN; iar lipsa fondurilor suficiente, absența unei voințe politice ferme de angajare din partea statelor europene, precum și noua inițiativă polono-suedeză a Parteneriatului Estic, aflat acum la un bilanț negativ, toate au contribuit la o abandonare relativă a proiectului propus de București.

Extinderea Alianței Nord-Atlantice pe litoralul vestic al Mării Negre redeschise vechea dispută între cele două concepții privind marea: internaționalizare versus „marea riveranilor”. A doua soluție a fost susținută permanent atât de Rusia, cât și de Turcia, prin invocarea Convenției de la Montreaux (1936). Fiind o regiune a rivalității ruso-turce, încă din secolele XVIII-XIX, mizele convenției au fost controlul strâmtorilor de către Turcia și limitarea intrării forțelor navale militare prin Bosfor și Dardanele la nivelul riveranilor. Desigur că, pe parcursul ultimilor ani, perspectiva unor posibile revizuiri și adaptări ale textului convenției devine stringentă, mai ales că regimul de trecere a strâmtorilor a fost invocat în ultimii ani, în special în probleme militare și de securitate, cum ar fi războiul ruso-georgian din 2008, când Moscova acuza că navele americane, care transportau ajutor umanitar pentru refugiații georgieni, ar fi încălcat prevederile Convenției. Totodată, refuzul Turciei de a semna Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (UNCLOS) poate fi citit și prin grila neacceptării pe termen lung a oricăror modificări suplimentare în ceea ce privește controlului de trafic prin strâmtori.

Prima inițiativă a NATO la Marea Neagră (Operaţiunea Active Endeavour) din 2005 se lovește anume de intransigența Turciei vizavi de promovarea liniei de interpretare potrivit căreia odată ce un stat membru al NATO sau UE este stat litoral la Marea Neagră şi cele două organizaţii devin, în consecinţă, litorale la Marea Neagră, beneficiind și ele de prevederile Convenţiei. Episodul coincide cu schimbarea viziunii românești și euro-atlantice asupra Mării Negre ca și avanpost al lumii occidentale, precum și cu oferta exclusivă din partea României de a face din Marea Neagră un „hinterland” strategic al NATO spre Regiunea Extinsă a Orientului Mijlociu pe Axa Washington-Londra-București. Cu alte cuvinte, are loc o trecere de la viziunea lui Titulescu asupra Mării Negre, la una de tip Gheorghe Brătianu, care vedea ca principal factor de instabilitate regională stăpânirea de către Uniunea Sovietică a peninsulei Crimeea.

Dincolo de aceste două concepții privind rolul Mării Negre ca pivot gepolitic, regiunea nu a fost niciodată inclusă pe agenda marilor cancelarii, din mai multe motive:
• Regiunea Extinsă a Mării Negre nu reprezintă un interes deosebit pentru specialiștii și experții din domeniul RI;
• Marea Neagră reprezintă o zonă de interferență a mai multor complexe regionale și subregionale de securitate (Europa de Est și Sud-Est, Caucazul de Sud și Orientul Mijlociu) cu orientări geopolitice centrifuge;
• Redirecționarea insuficientă de timp și resurse politice pentru abordarea zonei de către comunitatea euro-atlantică;
• Existența mai multor proiecte integraționiste (CSI, Uniunea Economică Eurasiatică, OTSC, PaE) concurente cu „Sinergia Mării Negre”, NATO și UE;
• Lipsa unei identități regionale coerente care să stimuleze cooperarea în regiune, din cauza contradicțiilor și divergențelor între actorii statali sau/și non-statali;
• Neglijarea de către spațiul euro-atlantic a potențialului Mării Negre de hub energetic al UE;
• Militarizarea din ce în ce mai mare a regiunii declanșată de anexarea ilegală a Crimeei de către Federația Rusă;
• Apariția unor noi focare de instabilitate provocate de regimuri separatiste și mișcări violente de secesiune;
• Competiția regională internă și externă pentru căile de transport și acces la resursele energetice din Regiunea Caspică și Orientul Mijlociu;
• Slăbirea instituțională a unor state riverane și ineficiența acestora în consolidarea unor societăți democratice solide.

CHEIA UNUI NOU PROIECT OCCIDENTAL PENTRU MAREA NEAGRĂ ESTE DRUMUL ENERGETIC

Preferințele tot mai mari ale UE pentru gazele naturale, combinate cu sărăcirea rezervelor din Marea Nordului până în 2020, vor da un impuls și mai mare eforturilor politice deja existente pentru a identifica surse alternative de aprovizionare și diversificare a acestora. Deja la nivelul anului 2013, peste jumătate (53,2%) din consumul intern brut de energie al UE-28 a provenit din importuri (Figura 2). Securitatea aprovizionării UE cu energie primară poate fi amenințată în cazul în care o mare pondere a importurilor provine de la un număr relativ mic de parteneri. Peste două treimi (69,1 %) din importurile de gaz natural ale UE-28 din 2013 au provenit din Rusia sau Norvegia — prin urmare, a existat o concentrare mai pronunțată a importurilor față de cei doi ani precedenți, având în vedere că aceleași două țări reprezentaseră 59,6 % din importurile de gaze naturale în 2011 și 63,7 % în 2012.

Figura 2: Nivelul dependenței energetice — toate produsele, 2013 (% importuri nete în consumul intern brut și depozite, în tone echivalent petrol) Sursa: Eurostat

Conform unui studiu al Comisiei Europene, procentul de energie importată va crește la peste 66%, până în 2020. Consumul de gaze naturale a statelor europene urmează să crească pe fundalul preocupărilor legate de mediu și a dispariției mai multor capacități de energie nucleară ale UE.[2] În ciuda investițiilor în domeniul identificării și utilizării unor noi surse de energie regenerabile, până în 2020, aceste energii vor însuma doar 8% din volumul total de energie furnizată în 2020. Agenția Internațională de Energie apreciază că și în 2020 exportatorii de petrol și gaze naturale vor avea o influență mare, în condițiile în care se estimează ca aceste resurse să dețină o pondere de aprox. 65% din energia mondială.

Legat de acest aspect, din punct de vedere energetic, zona Mării Negre reprezintă un spațiu cu dublă și echipotențială importanță: „coridor” energetic și furnizor de energie. Referitor la primul palier, regiunea pontică este tranzitată de o rețea mare de oleoducte și gazoducte orientate pe direcții nord-sud și est-vest. Chiar și o superficială privire asupra hărții energetice a Mării Negre va scoate în evidență o realitate amară: investitorii nu îndrăznesc să exploateze resursele de hidrocarburi pontice, iar marile gazoducte și oleoducte construite sau proiectate trec prin jurul Mării Negre fără să traverseze România. Din acest considerent, rolul de hub energetic îl joacă Turcia, având capacitatea de a asigura securizarea tranzitului de gaze naturale și petrol furnizate de Federația Rusă, Bazinul Caspic și Orientul Mijlociu (Figura 3). Volumul de petrol tranzitat prin porturile Mării Negre, cum ar fi Novorossiysk sau Supsa, a devenit unul semnificativ, acesta ajungând la 3 milioane de barili/zi. Oleoductele joacă și ele un rol important în transportul petrolului, cum ar fi, de exemplu, Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC) cu o capacitate de 1,2 milioane de barili/zi și Kirkuk-Ceyhan cu o capacitate de transport de 1,5 milioane de barili/zi, aceasta din urmă fiind blocată de mai multe ori în urma atacurilor teroriste săvârșite de DAESH în iulie 2015. Pe tot parcursul ultimului deceniu, economia Turciei s-a extins, ceea ce a determinat și o creștere a consumului intern de petrol și gaze naturale, astfel încât statul este nevoit să caute noi surse de import al petrolului și să reducă din cantitatea de gaze destinate exportului. O altă problemă cu care se confruntă autoritățile turce este securitizarea propriei infrastructuri de transport în afara teritorului național, în condițiile în care atât oleoductele din nordul Irakului, cât și gazoductul BTC din Georgia au fost țintele unor acte de sabotaj și atacuri teroriste. Totuși, renunțarea la proiectul Nabucco în favoarea gazoductelor Trans-Anatolian și Trans-Adriatic (TANAP-TAP) nu a determinat construcția unor trasee energetice alternative pe teritoriul Turciei, acestea urmând a fi operaționale abia în anii 2019 (TANAP) și 2020 (TAP) și vor interconecta Azerbaidjanul (zăcământul Shah Deniz II) cu Italia și Sud-Estul Europei via Georgia, Turcia, Bulgaria și Grecia prin magistralele existente.

Figura 3: Principalele gazoducte și oleoducte ce tranzitează Turcia Sursa: U.S. Energy Information Administration&IHS EDIN

În urma tărăgănării procedurilor privind asumarea proiectului Azerbaidjan-Georgia-România Interconnector (AGRI)[3] șiretragerea companiei Chevron din exploatarea gazelor de șist din România, direcțiile de acțiune ale guvernului de la București trebuie să se canalizeze spre diversificarea accesului la resurse energetice, interconectarea energetică cu statele vecine și modernizarea infrastructurii energetice. Viitorul independenței energetice a României depinde, în mare măsură, de explorările zăcămintelor de gaze și petrol offshore din Marea Neagră, interconectările prin ramificații de gazoducte cu statele vecine (inclusiv interconectarea la TAP prin intermediul proiectului redenumit Nabucco West, extinderea gazoductului Iași-Chișinău și construcția secțiunii gazoductului Eastring), precum și modernizarea sistemului energetic prin intermediul investițiilor străine directe, finanțări de la instituții multilaterale internaționale (BERD, BEI, IFC, Japan International Cooperation Agency, China Development Bank, bănci de export-import, Qatar Investment Authotity etc.), finanțări prin sistemele bancare locale sau obligațiuni corporative. Potrivit unor estimări, România ar vea nevoie de investiții în sectorul energetic de circa 10-15 miliarde de euro până în 2020.[4]

Anul acesta Transgaz a primit de la Comisia Europeană aproape 180 milioane de euro care trebuiesc folosiți pentru construcția unei conducte care să lege Bulgaria de Ungaria, și cel puțin, în teorie, lucrările ar urma să fie gata până în 2020. Conducta urmează să traverseze România de la Giurgiu spre vest, în paralel cu traseul Dunării, ajungând la Arad. De aici gazoductul se va interconecta cu rețeaua din Ungaria și, ulterior, gazul va ajunge în Europa Centrală și de Vest. Conducta ar putea transporta în primă fază circa 25 miliarde de m³ de gaze pe an, adică aproape de două ori mai mult decât consumă România. Bulgaria trebuie să construiască și ea o rețea de 200 de km cu care să se interconecteze la rețeaua Greciei și a primit momentan 1,4 milioane de euro pentru studii de fezabilitate. Conform intenției Comisiei Europene, viitoare rețea de gazoducte ar urma să cuprindă și Slovenia, Croația, Grecia sau Turcia. Teoretic, aceste state ar urma să se alimenteze din Azerbaidjan, dar cum sancțiunile pentru Teheran au fost ridicate, există posibilitatea ca prin aceste gazoducte să fie transportat și gaz iranian. Cel de-al doilea proiect care urmează a fi construit în România se referă la o secțiune a gazoductului Eastring. Compania care operează reţeaua de gazoducte din Slovacia, Eustream, are ca scop construirea unei noi conducte destinate transportului de gaze naturale din Europa Occidentală via România spre ţările din Balcani, interconectând gazoductele din Slovacia la conducta Soiuz din Ucraina, până la graniţa cu România, pe teritoriul căreia va trebui construit un nou segment, care se va lega de o conductă principală din regiunea balcanică situată în apropiere de Marea Neagră. Eastring ar avea o capacitate anuală de transport de până la 20 miliarde de metri cubi, mai mare decât necesarul anual al României, care e de circa 14 miliarde m³. Gazele care ar urma să fie transportate prin Eastring ar proveni din vestul Europei, traversând Slovacia, România şi Bulgaria. Eastring ar avea o lungime de 570 de kilometri, iar investiţia s-ar ridica la 750 milioane de euro.

Figura 4: Principalele trasee ale gazoductelor din Regiunea Extinsă a Mării Negre

În prezent, scăderea continuă a prețurilor pentru barilul de petrol și gazele naturale a devenit o problemă tot mai stringentă şi pentru ţara noastră, deoarece unele zăcăminte ar putea fi închise, ca urmare a intrării sub pragurile de rentabilitate, în vreme ce producătorii ar putea renunţa sau amâna investiţiile din Marea Neagră, care necesită sume consistente. Reamintim, doar activităţile de explorare din Marea Neagră generează costuri de un miliard de dolari pentru Petrom şi Exxon deoarece este vizată o zonă de mare adâncime, iar aceste lucrări sunt mai scumpe. Zăcămintele respective sunt programate să intre în producţie în anii 2019-2020. Pe lângă acestea, şi Lukoil şi Romgaz au anunţat la finele anului trecut descoperirea unui zăcământ de 30 de miliarde de m³ de gaze în Marea Neagră. Potrivit estimărilor OMV pentru petrolul Brent, prețul pe baril ar înregistra o creștere, de la 40 de dolari în 2016, la 75 de dolari pe baril în 2020, ceea ce înseamnă totuși mult sub prețul de 110 dolari înregistrat în 2013. Dar și în acest caz, soluția ar consta în dezvoltarea noilor tehnologii pentru o extracție cât mai rentabilă a petrolului și gazelor naturale de la mare adâncime (peste 2200 m) și implementarea unei strategii fiscale pe termen lung.

Așadar, principalele politici la Marea Neagră ar urma rutele energetice (Figura 4), iar noua strategie globală a NATO și UE trebuie să țină cont de aceste realități.

De asemenea, se resimte necesitatea elaborării unui „Parteneriat la Marea Neagră” al UE care ar aduce deopotrivă aliați și parteneri în regiune; în același context, România, ca stat-membru NATO, ar trebui să promoveze în cercurile euro-atlantice și o „strategie transatlantică pentru stabilizarea și integrarea zonei Mării Negre în spațiul nord-atlantic” (Strategia SIMN)[5] a cărei bază economico-financiară puternică poate servi anume tranzitul de petrol și gaze naturale dinspre Bazinul Mării Caspice spre piețele europene.

NATO ȘI MAREA NEAGRĂ

Marea Neagră reprezintă o regiune a cărei rol și amplasare de interferență a Europei, Mediteranei, stepelor Asiei și a Orientului Mijlociu a fost inventat și reinventat în numeroase rânduri, ceea ce a și contribuit la incertitudinea care înconjoară natura regiunii Mării Negre și marea complexitate de forțe care încă sunt active. Cei șaptezeci de ani de control sovietic a transformat Pontul Euxin într-un interregnum nefiresc și creuzet al instabilității, pe fundalul apariției unor „societăți fracturate”, a „conflictelor înghețate” și al zonelor militarizate.
Pe de altă parte, NATO se află deja la granițele Ucrainei, R. Moldova și ale Caucazului de Sud, prin legătura acestui spațiu cu Bazinul Mării Negre, inclus, la rândul său, în ceea ce numea George Friedman „Marele Bazin al Mării Negre” –Greater Black Sea basin (Figura 5). Astfel, Alianța devine interesată și de securitatea statelor non-NATO cu potențial destabilizator pentru frontierele sale estice.

Figura 5: „Marele Bazin al Mării Negre” Sursa: Stratfor

Conceptul de interdependență a securității statelor membre NATO cu cea a statelor din vecinătate a generat un amplu proces de reflecție la nivelul UE și NATO, dar și în România, privind nivelul de stabilitate și predictibilitate în regiune. De aceea, o nouă strategie a NATO este imperativă în condițiile unei posibile intervenții pe scară largă a Turciei în nordul Siriei pentru a susține lupta împotriva organizației DAESH. Momentan, atât NATO, cât și SUA, trebuie să facă față celei mai presante provocări pe termen scurt – gestionarea simultană a celor două regiuni răvășite de conflicte – Siria și regiunea sud-estică a Ucrainei. Soluția ar consta în integrarea celor două dosare în cadrul unui singur teatru de operațiuni – Regiunea Extinsă a Mării Negre. Aceasta reprezintă principalul nucleu de organizare geografică a noii balanțe de putere la nivelul întregii arii.

Primul pas în vederea sporirii capabilităților NATO în regiunea estică a Mării Negre ar fi recenta propunere venită din partea României de a crea o Grupare Navală aliată permanentă formată din navele României, Bulgariei și Turciei. Acestea vor fi pregătite să intervină rapid până la sosirea aliaților din cadrul NATO (Figura 6).

Figura 6: Dislocarea forțelor NATO în Marea Neagră. Stelele albastre indică localizarea bazelor militare americane Sursa: Liberty Unyielding

Dincolo de aspectele strategico-militare, motivul apariției unei astfel de alianțe între statele „estice” ține și de prioritatea sarcinilor diferită a principalelor amenințări. Funcționând ca și o structură alcătuită din puzzl-uri naționale autonome, NATO nu și-a definitivat o identitate sau viziune asupra marilor pericole. Lipsa „marelui adversar” din perioada Războiului Rece alimentează în continuare incertitudinile și viziunile diferite în ceea ce privește alocarea resurselor limitate. Astfel, dacă statele din fostul Pact de la Varșovia, acum membre ale Alianței, resimt din plin măsurile agresive ale Federației Ruse, pentru statele Europei Occidentale situația din Regiunea Mării Negre nu reprezintă un interes strategic imediat. Astfel, o posibilă reafirmare a unei alianțe regionale bazate pe doi piloni – România și Polonia, precum și extinderea acesteia la nivelul Europei Centrale (printre statele Grupului de la Vișegrad) ar putea reanima vechiul proiect polonez „Intermarium” (Międzymorze – pol.) în vederea creării unui coridor securizat la frontiera estică a NATO și a prevenirii oricăror amenințări hibride venite dinspre Est. Alianța deja se află în plin proces de afirmare și consolidare, iar Sofia, Budapesta, Praga sau Bratislava, deși nu reprezintă jucători-cheie ai alianței, ar putea împărtăși același obiectiv. Turcia, la rândul ei, are interese la nivelul întregii Regiuni Extinse a Mării Negre, și anume în Siria, Irak, Caucazul de Sud și Ucraina, devenind unul dintre actorii indispensabili pentru cristalizarea unei strategii pontice integrate.

Un alt stat căruia îi revine un rol central în stabilizarea și reconfigurarea regională este România. Cocluziile experților converg asupra unui aspect important – necesitatea modernizării și suplimentării Flotei Navale Române cu fregate și unități blindate de tip amfibiu. Sarcina ar urma să fie asumată de SUA, ca partener strategic și reasigurator al securității frontierelor atlantice. Dincolo de acest aspect, contribuția României la nivel regional poate fi substanțială în cazul relații cu R. Moldova, așa cum și Polonia își asumase recent un angajament pentru democratizarea și stabilizarea Ucrainei în cadrul proiectului „Intermarium”. În ultimul caz, discursurile promovate de guvernul conservator al președintelui Andrzej Duda au ajuns la un singur numitor comun – realizarea unei uniuni geoeconomice și militare bazate pe un model terț de sisteme maritime: Sistemul de securitate Baltic+Sistemul de securitate Adriatic+Sistemul de securitate al Mării Negre. Sistemul Baltic ar urma să fie compus nu numai din statele membre ale UE și NATO (Polonia, Ungaria, Lituania, Letonia și Estonia), ci și cele non-UE sau non-NATO (Ucraina, Belarus și R. Moldova), în timp ce Sistemul pontic (Ucraina, România, Bulgaria, Turcia) ar putea fi extins și în Caucazul de Sud (Georgia și Azerbaidjan). Inluderea ultimelor două state ar putea deschide piețelor europene accesul direct la rezervele caspice de hidrocarburi, situate în afara OPEC, sporind prin aceasta securitatea euro-atlantică și stimulând dezvoltarea în istmul caucazian.

Ce poate face România în acest moment este să propună reluarea proiectului autostrăzii inelare la mare într-o variantă mult mai securitizată. O autostradă readaptată la actuala situație de la Marea Neagră poate debuta din Constanța care leagă și Bucureștiul prin Autostrada A2, apoi să continue prin Bulgaria (Varna și Burgas), prin Turcia (Istambul, Samsun, Trabzon) și în fine, să ajungă în orașul georgian Batumi cu posibilitate de extindere până în Tibilisi și mai departe în Azerbaidjan. O asemenea versiune ar fi mult mai realistă, ar implica mai puțin actori și ar putea crea strânse conexiuni între coasta sud-estică a Mării Negre și axele de transport european. După ce proiectul ar prinde contur, România oricând ar putea demara extinderea lui cu o șosea de mare viteză până la Chișinău sau Odesa, acordând încă o ieșire atât R. Moldova, cât și Ucrainei, la Marea Neagră. Pe lângă avantajele economice, proiectul „Autostrada de coastă” ar reprezenta și o bună oportunitate strategică pentru Alianța Nord – Atlantică în vederea deschiderii unui coridor de transport alternativ „drumului mării”, acesta din urmă fiind deseori supus supravegherii din partea Rusiei.

Potrivit concepției diplomației românești, o mai mare atenție s-a acordat problemelor înregistrate în perimetrul adiacent frontierelor externe ale UE și NATO, cu atât mai mult cu cât în ultimii ani am fost martorii unei escaladări a conflictelor – pe lângă cel din Ucraina, în Orientul Mijlociu şi nordul Africii. În discuţiile privind revizuirea Politicii Europene de Vecinătate (PEV) și revitalizarea „Sinergiei Mării Negre”, România a lansat un nou concept – crearea unor „Security Trusts”, platforme de dialog și suport politic permanent în domenii sectoriale, identificate ca fiind de interes comun (infrastructură de transporturi, comerţ, asistenţă umanitară, asistenţă pentru dezvoltare, energie, protecţia mediului, migraţie şi drepturile omului).

Ideile promovate de România au în vedere construirea unei zone de încredere şi securitate în jurul partenerilor care sunt incluşi în PEV. Conform documentului oficial emis de Ministerul Afacerilor Externe, în urma dezbaterilor interactive „Dialoguri@MAE”, care a avut ca temă „Contribuţia României la modernizarea Politicii Europene de Vecinătate şi la abordarea UE privind Parteneriatul Estic”, construirea „centurii de securitate” poate fi posibilă după o serie de acțiuni, și anume:

• „Remodelările politicilor şi instrumentelor trebuie să se bazeze pe lecţiile învăţate în ultimii ani, pentru a evita reluarea unor greşeli de abordare.
• Interesul de a construi un spaţiu de prosperitate şi stabilitate în jurul UE, utilizând în mod adecvat elementele de atractivitate pentru terţi, trebuie să caracterizeze viitoarele relaţii ale UE cu vecinii.
• Este nevoie de construirea şi aprofundarea unui mediu de încredere între UE şi vecini, dar şi între UE şi „vecinii vecinilor” prin intermediul construirii unui dialog bazat pe o ecuație alcătuită din UE – vecinii/partenerii – vecinii vecinilor” (Figura 7). [6]

Figura 7: Principiile funcționării „Security Trusts”

Un mijloc de a stabili interese comune prin transparență și diplomație sub forma de „Security Trusts” pe 3 zone geografice identificate ca fiind punctele focale ale tensiunilor înregistrate: The Black Sea Security Trust, The Gulf Security Trust, The Sub-Sahara Security Trust”.

Propunerea României legată de revizuirea PEV și renunțarea la dimensiunea militară poate fi comparată cu ceea ce Eugene Rumer și Jeffrey Simon, au numit în 2004 prin demersul lor pentru regiunea Mării Negre „fluxuri strategice principale”. Mai exact este vorba de fluxul creat de relația dintre statele furnizoare de energie (din Orientul Apropiat, Asia Centrală și zona Mării Caspice) și cele consumatoare (comunitatea euroatlantică), respectiv fluxul creat de relația dintre statele furnizoare de securitate (comunitatea euroatlantică) și cele consumatoare (din Orientul Apropiat și Asia Centrală). State precum R. Moldova, care sunt lipsite de ambele componente (energie și securitate), și cu regiuni necontrolate pe teritoriul național, pot beneficia de pe urma acestui flux. Relațiile tot mai strânse în acest domeniu ale R. Moldova cu România sunt inevitabile, mai ales după Summitul NATO din Țara Galilor (Marea Britanie), când Buureștiul și-a sporit atât capacitatea de acțiune în cadrul Alianței, cât și rolul jucat în dezvoltarea cooperării cu partenerii estici.

Este evident că, pe lângă participarea în calitate de națiune-lider cu un rol special pentru dezvoltarea capacității de apărare cibernetică a Ucrainei,[7] România dorește să joace un rol special în asigurarea securității R. Moldova, pentru care a optat prin demersuri consistente la mai multe reuniuni ca acest stat să fie inclus în două inițiative importante ale NATO: Iniţiativa privind Construirea Capabilităţii de Apărare și Iniţiativa privind Platforma de Interoperabilitate. La nivel bilateral, Ministerul Apărării al României contribuie la reformarea Armatei Naționale a R. Moldova și adaptarea sistemului de apărare al statului vecin la standardele occidentale. Pe termen scurt, s-au văzut și primele rezultate ale acestei colaborări: aprobarea de către Bruxelles, la sfârșitul lunii iunie 2015, a Pachetului de consolidare a capabilităților de apărare pentru R. Moldova, crearea unui batalion comun de menținere a păcii și desfășurarea unei serii de exerciții militare („Efort comun 2015”), menite să sporească gradul de interoperabilitate militară.

MAREA NEAGRĂ PREGĂTITĂ PENTRU „CYBER WARFARE”?

În condițiile în care creșterea gradului de utilizare a tehnologiei informației și comunicațiilor este asociată cu o creștere a activității ilicite în spațiul virtual, ciberspațiul va deveni o opțiune tot mai atractivă pentru criminalitatea informațională și războaiele cibernetice, deoarece nu implică resurse foarte mari, iar beneficiile pot fi imense. Potrivit unor estimări ale expertului american Mark Maybury de la MITRE Corporation (SUA), atacurile prin aplicațiile de tip malware la nivel global vor înregistra o creștere semnificativă, de la 3 milioane înregistrate astăzi, până la 200 milioane în 2025. Trebuie să amintim că metodele de atac sunt permanent adaptate evoluției din domeniul tehnologic și vulnerabilităților identificate. Mai mult decât atât, ciberspațiul este cel de-al cincilea domeniu în care se poate desfășura un război, după sol, mare, aer și spațiu, caracterizat prin dinamism extrem, caracter asimetric, predictibilitate redusă și dificultatea identificării actorului, statal sau non-statal, care a stat în spatele agresiunii.

Este pregătită comunitatea euro-atlantică din Regiunea Mării Negre să facă față amenințărilor cibernetice? Este o întrebare la care au încercat să răspundă mai bine de 50 de experți din Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Ungaria, R. Moldova, Polonia, România, Turcia și Ucraina, reuniți în cadrul unui atelier de lucru desfășurat în vara anului 2015. Răspunsul ar fi unul negativ, mai ales că harta rețelelor de cabluri în Regiunea Extinsă a Mării Negre (Figura 8) indică o interdependență accentuată, iar membrii NATO sunt la fel de vulnerabili în fața oricărui inamic neconvențional, nevăzut și adesea necunoscut.

Primul atac cibernetic de avengură asupra unui stat NATO, intrând ulterior în atenția opiniei publice internaționale, s-a produs în 2007, când un stat întreg – Estonia – a fost afectat, iar numeroasele bănci, organizații și companii au fost nevoite să-și oprească activitatea. Majoritatea informațiilor au indicat ca sursă a atacurilor IP-uri din Federația Rusă.

Figura 8: Harta rețelei de cabluri de internet ce interconectează statele din Regiunea Extinsă a Mării Negre Sursa: Cytaglobal

În 2008, Georgia a avut de suferit de pe urma unor atacuri similare, într-o etapă care a coincis cu războiul ruso-georgian din Osetia de Sud și Abhazia. Atacurile au venit dinspre Rusia și au vizat blocarea oricăror activități în spațiul informațional cu supraîncarcarea rețelei cu date care făcea legătura cu Turcia și Georgia. Drept rezultat, traficul extern a fost sufocat, iar multe site-uri guvernamentale își pierduseră domeniul .ge, fiind nevoite să-și caute alte servere din afară, ceea ce a dus, într-un final, la blocarea oricăror activități financiar-bancare și paralizarea sistemului de bancomate.

Cel de-al treilea val major de atacuri dinspre Rusia a venit pe fundalul agravării crizei politice din Ucraina. Astfel, doar din ianuarie 2013 până în martie 2014, Ucraina a fost ținta a 22 de atacuri cibernetice cu virusul „Snake”, arăta un raport al BAE Systems. Acest virus foarte puternic atacase în mai multe rânduri calculatoarele și servele ucrainene, infiltrându-se, în special, în sistemele informatice ale Guvernului de la Kiev, precum și ale unor organizații ucrainene importante. Atacurile continuă și în prezent prin utilizarea softurilor de tip malware și diverși viruși cal troian (BlackEnergy), fiind îndreptate împotriva infrastrucurilor critice ale statului ucrainean.

Totuși, astfel de amenințări nu vin neapărat din partea unor actori statali, ci și din partea unor organizații criminale (cum ar fi Russian Business Network – RBN)[8] sau mici grupări de hackeri (Venomous Bear)[9], animate de rațiuni pecuniare, „sentimente patriotice” sau probleme psihologice.

Pentru a contracara efectele războiului cibernetic, la nivelul NATO a fost creat un Centru de Excelență la Tallin (Estonia), iar ultimul summit din Marea Britanie a stabilit principiile și obiectivele „Politicii întărite în domeniul apărării cibernetice”. Documentul reafirmă principiile indivizibilităţii securităţii Aliaţilor, precum şi ale prevenţiei, detectării, rezistenţei, recuperării şi apărării. Scopul e de a spori gradul de pregătire în fața atacurilor cibernetice a celor 28 de membri ai Alianței.

În acest context, România dispune de o resursă umană în domeniul de IT&C destul de substanțială, dacă ne raportăm la riveranii Mării Negre. În țara noastră, numărul persoanelor care activează în sectorul IT&C a ajuns la aproape 230 000 în 2014, în creştere cu 23% faţă de intervalul 2011-2014, România clasându-se astfel în top 10 ţări din UE cu cei mai mulţi oameni care lucrează în domeniul tehnologiei informaţiilor şi al tele¬comunicaţiilor și pe primul loc privind media de IT-iști la 1000 de locuitori (12,07), potrivit datelor furnizate de Eurostat. Fără a fi optimiști însă, România încă se află la nivelul de un expert IT la două ministere și asta din cauza salariilor prea mici din sectorul public. Ultimul raport publicat de Centrul Național de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică (CERT-RO) pe anul 2014 arată că aprox. 36 milioane de alerte recepționate au vizat computere compromise ce puteau fi utilizate în derularea de atacuri cibernetice asupra altor ținte din România sau din afara țării noastre. Iată de ce, nu putem exclude faptul că am devenit și o țintă importantă pentru spionajul economic și fraudele cibernetice.

Coroborând toate aceste elemente și analizând incidentele și atacurile cibernetice, cum ar fi Red October sau Miniduke, ajungem la concluzia că realizarea unui nou Centru regional NATO de combatere a amenințărilor cibernetice pe flancul estic devine o necesitate, mai ales că acest rol îl poate juca un nou organism ce poate fi înființat după modelul de CERT, respectiv CERTMIL/CERTNATO. Înființarea unor catedre de securitate cibernetică la nivelul celor mai importante universități ar fi un pas important în vederea specializării primelor generații de specialiști pregătiți să restabilească infrastructurile cibernetice afectate sau să coordoneze, la rândul lor, campanii de război cibernetic. Chiar dacă nu putem atinge ținta bugetelor altor state alocate pentru acest sector, România dispune de capacitatea umană de a furniza expertiză regională. Astfel, reziliența populației față de riscurile și vulnerabilitățile mediului cibernetic, precum și dezvoltarea unei „culturi a securității” la nivelul societății românești, vor constitui adevărate câmpuri de luptă atât pentru instituții, cât și pentru mediul privat. Fără o armonizare a Strategiilor de Securitate Cibernitică la nivelul celor 28 de membri NATO și realizare a unui parteneriat echitabil între entitățile publice și cele private, nu se vor putea face progrese în acest sector.

CAUCAZUL DE SUD PE MASA DE NEGOCIERI A SUMMIT-ULUI NATO DE LA VARȘOVIA

Regiunea Caucazului de Sud, compusă din trei state: Georgia, Armenia și Azerbaidjan, reprezintă un complex subregional de securitate izolat de Europa continentală și aflat la interferența vectorilor geopolitici reprezentați de Federația Rusă, Iran și Turcia. Cele trei regiuni separatiste (Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah), apărute pe ruinele Uniunii Sovietice, reprezintă principalele focare destabilizatoare ale regiunii, influențând, în același timp, raporturile statelor sud-caucaziene cu Federația Rusă. Multivectorialismul și dilema de securitate au oprit cele trei state din Caucaz să formeze un front similar cu cel al republicilor baltice, nereușindu-se nici măcar resuscitarea inițiativei „Caucazul, Casă Comună” de către fostul președinte georgian, Miheil Saakașvili. Totuși, Caucazul de Sud reprezintă o subregiune a Regiunii Extinse a Mării Negre cu o importanță strategică pentru securitatea euro-atlantică și europeană nu numai datorită resurselor sale naturale, conducte energetice sau rute de transport, ci și a poziției sale strategice între Orientul Mijlociu Extins, Europa de Est și Asia Centrală. Astfel, eforturile comunității Nord-Atlantice trebuie să se canalizeze, în primul rând, asupra securitizării rutelor de transport energetic prin axa nodală Azerbaidjan-Georgia-Turcia, devenită între-timp mult mai importantă în urma deciziei Erevanului de a se alătura Uniunii Eurasiatice în defavoarea apropierii de UE.

Ultimul summit NATO din Marea Britanie, precum și summit-ul premergător de la București au confirmat eforturile semnificative ale Georgiei de a deveni stas-membru al NATO. Acum 14 ani, în timpul summit-ului de la Praga, Georgia făcuse primul pas istoric în definirea propriei identități strategice prin anunțul candidaturii privind aderarea la Alianța Nord-Atlantică. De atunci, guvernele de la Tbilisi s-au apropiat de NATO prin implementarea unor reforme ambiţioase, cum ar fi valorificarea Comisiei NATO-Georgia şi a Programului Naţional Anual. La finele lunii august 2015, secretarul general al NATO, Stoltenberg, inaugurese la Tbilisi Centrul NATO-Georgia pentru instruire și evaluare comună la Centrul Național de Instrucție Militară de la Krtsanisi (localite din suburbia capitalei georgiene). Potrivit oficialului, acest Centru ar reprezenta „primul pas semnificativ spre aprofundarea pe mai departe a cooperării noastre strânse” și reprezintă un aport semnificativ asupra „aspirației de aderare a Georgiei la NATO”. Să nu uităm că Georgia reprezintă unul dintre cei mai mari contributori la operațiunile Alianței în diverse zone și al doilea contributor, după SUA, în cadrul misiunii NATO din Afganistan – „Resolute Support”, cu cei 885 militari desfășurați în zonă.

Astfel, dacă în vara anului 2008 Georgia spera, printr-un scurt război, la o „evadare” din regiunea Caucazului de Sud, percepută mai degrabă ca un „cazan” etnic și instabil de care trebuie să scapi, la summit-ul NATO din Varșovia din 2016, șefii de state și de guvern ar putea invita Georgia să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică, stimulând, în același timp, și Azerbaidjanul să se sincronizeze cu procesele statului vecin. În cazul unui astfel de scenariu, Georgia ar deveni pe termen scurt (3-5 ani) primul stat-membru NATO gazdă a două „conflicte înghețate” pe teritoriul național, descurajând astfel Kremlinul în utilizarea factorului secesionist post-sovietic pentru a bloca extinderea frontierei euro-atlantice spre Est și diminuând din sentimentul de excludere al Ucrainei și Azerbaidjanului (Figura 9).

Figura 9: Marea Neagră flancată de NATO în urma scenariului aderării Georgiei („Centura securității euro-atlantice”)

Perspectiva de aderare a Georgiei la Alianță ar putea schimba decisiv dinamica regiunii, asigurând nu numai securitizarea rutelor energetice atât de necesare Europei, ci și un acces sigur către Orientul Mijlociu prin interconectarea cu Azerbaidjanul. Pe lângă cele menționate anterior, momentan principalele sarcini ale Alianței se concentrează pe înființarea unor noi centre de comandament, susținerea unor programe de formare și instrucție militară în vederea spijinirii oricărei dislocări de forțe de reacție rapidă pe flancul estic. Drept urmare, NATO devine obligată să-și regăsească identitatea după ce a trebuit să se confrunte cu noile amenințări asimetrice, cum ar fi noul terorism sau noua „Cortină de fier”. Această ultimă sarcină ar putea fi pusă pe seama continuării valului de extindere pe termen mediu. Deci, sosirea NATO în regiunea Caucazului ar putea ajuta la îmbunătățirea climatului economic în regiune, iar componentele sale non-militare ar aduce contribuții semnificative în îmbunătățirea securității ecologice și dezvoltarea programelor tehnologice pentru a combate eventualele amenințări regionale.

• [1] Mircea Malița, „Istoria prin ochii diplomatului: supraviețuirea prin diplomație, «deceniul deschiderii» (1962-1972) și crizele lumii globale” / Mircea Malița în dialog cu Dan Dungaciu, București, Editura RAO, 2014, p. 335.
• [2] „Lumea în 2020” (trad. Camelia Boca), Chișinău, Cartier, 2008, pp. 84-85.
• [3] Claudiu Cercel, „Independența energetică și securitate energetică. Considerații referitoare la dimensiunea financiară a demersului” in Dan Dungaciu, Vasile Iuga, Marius Stoian (coord.), 7 teme fundamentale pentru România 2014, Editura RAO, 2014, pp. 530-532.
• [4] Proiectul evaluat la 4,5 miliarde de euro își propune transportul gazelor naturale din regiunea Caspică, pe teritoriul Azerbaidjanului și Georgiei, traversarea Mării Negre cu ajutorul navelor metaniere, implicând construcția a două terminale de lichefiere (pe coasta georgiană a Mării Negre) și respectiv, regazificare (pe coasta româneasca a Mării Negre). Volumele de gaze sunt destinate, în principal, asigurării consumului României și Ungariei, restul fiind direcționate către alte potențiale piețe din Europa, evidențiate în cadrul Studiului de Fezabilitate. AGRI face parte din coridorul sudic al transportului de gaze urmând a fi promovat la nivelul Comisiei Europene pentru a fi inclus pe lista finală de proiecte de interes comun în cadrul Fondului European pentru Investiții Strategice.
• [5] Pentru mai multe detalii despre Strategia SIMN vezi Ognyan Minchev, Marin Lessenski și Plamen Ralchev, „Strategia trans-atlantică pentru stabilizarea și integrarea zonei Mării Negre (strategia SIMN)” in Ronald D. Asmus (et al.),O nouă strategie euro-atlantică pentru Regiunea Mării Negre, București, Editura IRSI „Nicolae Titulescu”, 2004, pp. 85-98.
• [6] „Dialoguri@MAE pe tema Strategiei Europene de Securitate” propuneri emise de Ministerul Afacerilor Externe către Comisia pentru Politică Externă din Parlamentul României.
• [7] Această calitate presupune definirea, de către specialiştii în securitate cibernetică, în baza dialogului cu partea ucraineană, a cerinţelor tehnice şi a arhitecturii unui sistem de protecţie a unor infrastructuri critice IT&C împotriva ameninţărilor cibernetice.
• [8] RBN reprezintă „cea dintâi organizație de crimă cibernetică, furnizor al bazei logistice pentru atacuri cibernetice”. Reprezintă singura organizație identifcată de NATO drept o amenințare majoră la adresa securității euro-atlantice. Se bănuiește că RBN controlează între 150 și 180 de milioane de noduri de rețea. La nivelul anului 2007, aprox. 40% din crimele cibernetice, dintre care unele erau estimate la peste 100 miliarde de dolari, la vremea aceea, au fost atribuite RBN
• [9] Venomous Bear reprezintă un grup de hackeri ruși care s-a specializat în atacul asupra sateliților cosmici occidentali folosind softul Turla pentru a obține informații cu caracter confidențial din domeniile diplomatic, politic și militar.

Sursa: Fundația Universitară a Mării Negre