Istorie

ANALIZĂ / Violurile Armatei Roșii

Ambasada Federației Ruse la București a atras de mai multe ori atenția în ultima vreme asupra unui subiect sensibil: violurile comise de militarii Armatei Roșii în rândurile populației civile în timpul ofensivei împotriva Germaniei naziste din 1944-1945 și în perioada imediat următoare câștigării războiului. Ambasada a încercat să sugereze că cifrele „vehiculate pe net” în această privință sunt „umflate”. Unele din aceste cifre au însă la bază studii făcute de istorici importanți, cum ar fi americanul Norman Naimark, care a scris că deși nu i s-a acordat un loc central în lucrările despre război și perioada postbelică, violul a fost „o problemă întâlnită peste tot în în arhive și documentele vremii”. Se naște astfel o discrepanță între estimările occidentale, potrivit cărora au fost sute de mii de victime ale violurilor, și cele rusești, în care numărul tinde spre ordinul zecilor. Cu ce argumente însă a intrat fiecare parte în dispută?

Poziția oficială a Rusiei: câteva cazuri, pedepsite de autoritățile vremii

Când vine vorba de onoarea Armatei Roșii, ambasada Federației Ruse în România ia Facebook-ul cu asalt. Și nu numai o dată. Pe la sfârșitul lui 2018, într-o postare pe rețeaua de socializare, ambasada a denunțat ceea ce ea a numit „existența în România a unei campanii de denigrare a Armatei Roșii”, prin care militarii acesteia ar fi fost prezentați drept „o adunătură de tâlhari și violatori”. Puși într-o astfel de lumină, a argumentat ambasada, soldații Armatei Roșii nu ar mai putea fi văzuți în ipostaza lor de bază, și anume aceea de „eliberatori ai României”. „Cine beneficiază de pe urma uleiului veninos al minciunii pus pe focul rusofobiei, infiltrat în conștiința publică a poporului român, după mulți ani de la încheierea ostilităților în Europa? Oare acest lucru se datorează apropierii aniversării celor 75 de ani de la eliberarea României de către Armata Roșie?", se întrebau atunci diplomații ruși.

Ambasada a revenit, pe 13 august 2019, cu o postare, pe contul său de Facebook, intitulată „Mitul celor două milioane de nemțoaice violate a fost definitiv demascat”. Ambasada admite că pe parcursul înaintării spre Berlin, „militarii Armatei Roșii au comis într-adevăr crime de război”, dar susține că magnitudinea acestora a fost exagerată în Occident, iar autorii faptelor reprobabile raportate „au fost trași la răspundere”.

Ambasada a scris că „pe net” circulă versiunea celor două milioane de violuri comise în Germania de soldații Armatei Roșii, fără a preciza intervalul de timp în care acestea ar fi avut loc. Sursa indicată este istoricul britanic Antony Beevor, autor al mai multor lucrări despre cel de-al doilea război mondial. Ambasada scrie că Antony Beevor ar fi pornit de la un document al unei clinici din Berlin unde în 1945 și 1946 s-au născut 32 de copii „cu tați ruși”. De aici, „extrapolând, presupunând și estimând” – și ambasada explică în detaliu tot procesul atribuit istoricului britanic – Beevor ar fi ajuns la două milioane de violuri la nivelul întregii Germanii. „Interesante calcule!”, se arată în postare. „[Beevor a] transformat 32 de copii nou-născuți în două milioane de nemțoaice violate. Dar iată ce ghinion: chiar și în documentul pe care îl citează, sintagma ‘rus/viol’ apare doar în cinci cazuri din 12 și, respectiv, în patru cazuri din 20. Mitul se bazează pe nouă nemțoaice violate!”, s-a spus în mesajul ambasadei. Această „demontare a mitului” e atribuită la sfârșitul postării unui anume Feodor Șcepetov, despre care ambasada nu dă alte informații.

Ambasada nu spune care e numărul de violuri estimat de istoricii pe care Moscova i-ar agrea. Singura referire în această privință e că „potrivit raportului înaintat de procurorul Frontului I din Belarus, din 22 aprilie până pe 5 mai 1945 au fost înregistrate 72 de cazuri de viol”. Frontul I Belarus, alături de Frontul I Ucrainean, au fost cele două forțe sovietice care au dus bătălia Berlinului, iar perioada menționată este una de vârf a abuzurilor Armatei Roșii, incluzând săptămâna 2-7 mai de maximă anarhie din Berlin dintre sinuciderea lui Hitler (29/30 aprilie) și capitularea din 8 mai.

Există, însă, numeroase informații care arată că raportul procurorului sovietic nu ar reprezenta decât vârful aisbergului.

Ce spun documentele vremii. Cei 200 de mii de „copii ruși” născuți în Germania.

Istoricul britanic Tony Judt, în monumentala sa lucrare Postwar. A History of Europe Since 1945, a scris că în Viena, la trei săptămâni de la intrarea Armatei Roșii în oraș, medicii au raportat aproximativ 87.000 de cazuri de viol. Potrivit lui Judt „[un] număr ceva mai mare de femei din Berlin au fost violate în timpul înaintării sovietice în oraș, cele mai multe în intervalul 2 – 7 mai”, iar la acestea se adaugă „nenumăratele cazuri de agresiune asupra femeilor din satele și orașele aflate în calea forțelor sovietice în marș în Germania sau spre Germania, prin Austria și vestul Poloniei”. În total, în zona de ocupație sovietică a Germaniei, Judt a susținut că în 1945 și 1946 s-au născut „între 150.000 și 200.000 de ‘copii ruși’”, și asta „fără a mai menționa nenumăratele avorturi” sau cazurile de viol care nu s-au soldat cu o sarcină. Judt nu precizează câți dintre acești ‘copii ruși’ au fost concepuți în urma violului, deși e de presupus că e vorba de marea majoritate.

Un alt istoric a scris că „în forma sa sălbatică, eliberată de orice restricții oficiale, violarea femeilor germane a continuat toată vara anului 1945”. În cartea sa 1945. Anul Zero, olandezul Ian Buruma a adăugat că din toamna lui 1945, oficialii militari și civili sovietici au încercat să reducă fenomenul, dar că „riscul ca o femeie să fie violată de un soldat sovietic nu a dispărut decât în 1947, când trupele au fost consemnate în unități”. Ian Buruma a mai remarcat că au fost raportate violuri și în partea occidentală a Germaniei. „La Stuttgart, de exemplu, s-a vehiculat cifra de 3.000 de femei violate de soldații francezi, mulți dintre ei din Algeria. În zona ocupată de americani, de departe cea mai mare, numărul de violuri înregistrate de trupele americane în tot anul 1945 nu a depășit 1.500”. Dar singura regiune în care violul a fost „o nenorocire pentru populație”, a scris el, a fost zona ocupată de Armata Roșie.

Însă istoricul care s-a ocupat în mod special de subiect a fost americanul Norman Naimark. Cartea sa The Russians In Germany: The History Of The Soviet Zone Of Occupation, 1945–1949, Harvard, 1995, a rămas una de referință în domeniu. Naimark a studiat fenomenul violurilor comise de militarii Armatei Roșii în Germania, dar și în alte țări est-europene. În acest scop, în perioada 1987-1989, Naimark a ajuns inclusiv în arhivele din Berlinul de Est și Moscova, care aparent erau mai accesibile pe vremea lui Mihail Gorbaciov decât sunt în timpul lui Vladimir Putin. Concluziile istoricului american sunt ample și nuanțate.

Violul ca armă și mijloc de răzbunare

Naimark a spus că în contextul atrocităților comise de Germania nazistă în URSS și a propagandei feroce antigermane dezlănțuită ulterior de sovietici, fenomenul violurilor comise de Armata Roșie s-a manifestat în toate țările est-europene, dar mai ales în Germania. Cel mai acut el s-a manifestat în Prusia orientală, Silezia și Pomerania. Naimark a menționat și explicația „culturală” a violării femeii dușmanului, văzută drept mijloc de restaurare a orgoliului masculin, grav afectat de agresiunea nazistă din urmă cu cel mult doi ani. Pe parcursul contraofensivei, soldații sovietici erau îndemnați de propaganda de ură oficială să se răzbune pentru agresiunea nazistă printr-un război de exterminare. Printre militari erau răspândite diatribe precum cele ale scriitorului Ilia Ehrenburg: „Nu mai vorbim. Nu ne mai exaltăm. Ucidem. Ziua în care nu omori niciun german, e o zi pierdută… Dacă omori un german, ucide-l pe următorul – nimic nu e mai încântător pentru noi decât grămada de cadavre germane”. Soldații aveau propria experiență legată de Wehrmacht, dar fuseseră bombardați și cu imaginile de la nou-descoperitele lagăre de exterminare naziste; victimele lagărelor nu erau prezentate ca evrei, ci ca cetățeni sovietici, pentru a spori determinarea militarilor. Astfel că atunci când propaganda a încercat să îi facă pe soldații sovietici să facă o distincție între germani și naziști, cu scopul de a salva imaginea comunismului în zona est-germană, a fost deja prea târziu.

Naimark a arătat că preluarea Berlinului de către sovietici a marcat dezlănțuirea unei „violențe extreme” împotriva femeilor. El a estimat că de acest flagel a suferit „aproape jumătate din populația feminină” a orașului. Situația a fost ameliorată, a spus istoricul, de capitularea din 8 mai și de instaurarea administrației militare sovietice din 9 iunie, dar pericolul violului „nu a fost îndepărtat până la încartiruirea soldaților sovietici din iarna lui 1947-1948”. Pe de altă parte, a menționat Naimark, nu toți militarii sovietici se purtau la fel față de femeile germane, după cum nici toleranța comandanților față de actele de violență nu era generalizată. Istoricul american îl menționează pe comandantul rus din Magdeburg, „cunoscut drept foarte aspru cu soldații care violau, uneori executându-i pe cei prinși asupra faptului”.

Problema a devenit la un moment dat publică în ceea ce avea să devină Republica Democrată Germană. Autoritățile comuniste au declanșat o dezbatere privind adoptarea modelului social „superior” sovietic care a căutat să surprindă inclusiv motivele de rezistență autohtone la preluarea lui. Numită „Despre ‘ruși’ și despre noi” – rușii fiind aici denumirea generică sub care erau percepuți sovieticii – dezbaterea declanșată în iarna lui 1948-1949 în Neues Deutschland a atins repede chestiunea violurilor în masă, care atârna greu în percepția publică. În fața mărturiilor care se acumulau, a arătat Naimark, autoritățile sovietice au decis sistarea discuțiilor în ianuarie 1949, iar subiectul „a rămas tabu” pe toată durata existenței RDG-ului.

Hazaika, idi siuda!

Norman Naimark a spus că violurile au început să facă parte din modul de manifestare a înaintării Armatei Roșii aproximativ de când aceasta a trecut granița de dinainte de război a Uniunii Sovietice. Dar Naimark face o distincție între situația din România și Bulgaria, pe de o parte, și cea din Ungaria. România fusese o țară agresoare, însă trecuse de partea Moscovei și a aliaților. Și într-adevăr, în stenogramele ședințelor guvernului Sănătescu, publicate în 2011, apar mai multe referiri la „abuzurile soldaților și ofițerilor Armatei Roșii”, în special jafuri și violențe, dar nu și la violuri. De exemplu, în ședința de guvern din 31 august 1944, directorul general al minelor Gheorghe Andonie relatează ce a văzut în calitatea sa de trimis oficial la rafinăriile Ploiești pentru a evalua empiric daunele survenite în urma retragerii germane și a înaintării sovietice. „Rușii nu numai că au luat benzină de la rafinării, dar au spart magaziile de materiale și au luat de acolo ce au vrut. (…) Rușii au devastat și la Ploiești”, a spus directorul. Din alte relatări, am aflat că populația feminină părea avertizată de pericol și încerca să evite contactul cu soldații sovietici în trecere. Un martor ocular mi-a spus că la Focșani femeile care trebuiau să iasă din casă se făceau cât mai puțin atrăgătoare și se înconjurau de copii mici. E aproape sigur însă că metoda nu era mereu eficientă și că soldații nu s-au limitat să le cheme, după cum își mai amintește azi martora: Hazaika, idi siuda! – ceea ce, într-o traducere relativă, ar însemna „gospodino, vino aici!”

Dincolo de Dunăre, în Bulgaria – a arătat în continuare Naimark – relațiile erau și mai bune, exista „o apropiere culturală și lingvistică”, iar populația a primit „cu un entuziasm autentic” trupele sovietice. Aceasta ar explica relativa absență a violurilor în Bulgaria. În plus, campania din Bulgaria era dusă de trupele mai disciplinate ale mareșalului Feodor Tolbuhin. În acest sens, Naimark a menționat că printre cei mai indisciplinați soldați erau cei de sub comanda mareșalului Rodion Malinovski, undeva la mijloc în acest clasament fiind cei ai mareșalului Ivan Konev.

Tocmai trupele mareșalului Malinovski au fost însă cele implicate în asediul Budapestei. Înverșunata rezistență germană, susținută de trupele ungare, dar și standardul de viață net superior al locuitorilor orașului au constituit de asemenea „o sursă de resentimente” pentru victorioasa armată sovietică. „În consecință, un val teribil de violuri și jafuri a urmat preluării Budapestei de către sovietici în februarie 1945”, a spus Naimark. „Fetele erau închise în cazărmile sovietice din Buda, unde erau violate repetat și uneori ucise”, a citat el din documentele descoperite în timpul cercetării.

Sub privirea îngăduitoare a Tătucului

Nici unul dintre istoricii menționați nu scapă ocazia de a relata reacția la înalt nivel la plângerile care se acumulau în timp real față de comportamentul soldaților Armatei Roșii. Când liderii comuniști iugoslavi au deschis discuția, mareșalul Konev i-a acuzat de denigrare a „glorioasei Armate Roșii”. Potrivit lui Naimark, au fost 121 de cazuri de viol documentate ulterior de autoritățile iugoslave comuniste, dintre care zece soldate și cu uciderea victimei, în timpul scurt al trecerii Armatei Roșii prin colțul de nord-est al țării. Tot Konev, confruntat cu plângerea liderului comunist slovac Vladimir Clementis, a dat vina pe „elementele declasate” reprezentate de dezertori. Dar cel mai cunoscut este episodul din Convorbiri cu Stalin, o lucrare memorialistică scrisă de Milovan Djilas. Potrivit liderului comunist iugoslav, devenit ulterior dizident, Stalin, înștiințat de violuri, a spus că „prea le ținem predici soldaților”, cărora în loc ar trebui să li se acorde „mai multă libertate de inițiativă”. „Chiar nu-l putem înțelege pe soldatul care străbate mii de kilometri prin foc, sânge și moarte când vrea și el să se distreze puțin cu o femeie?”, ar fi spus Stalin la o petrecere, sărutând-o apoi pe soția lui Djilas. „Am făcut asta, s-a justificat el, chiar cu riscul de a fi acuzat de viol”, a mai povestit autorul.

Empatia lui Stalin pentru derapajele soldatului sovietic care luptă pentru nobila cauză a înfrângerii nazismului dar și a răspândirii comunismului – „Armata Roșie are și rolul promovării revoluției”, a spus el cu altă ocazie despre incursiunea militară sovietică în estul Europei – poate avea rădăcini în istoria personală a relațiilor sale cu femeile. Ca „soldat al revoluției” exilat în mai multe rânduri în ostila Siberie de către autoritățile țariste, Stalin însuși s-a considerat destul de năpăstuit pentru a se deda la o serie de legături sexuale care nu se lăsau modelate prea mult de preceptele morale ale vremii. În monografia sa impresionantă consacrată dictatorului sovietic, istoricul american Stephen Kotkin a făcut o reconstituire a acestei activități siberiene a lui Stalin. Soția acestuia, Ketevan „Kato” Svanidze, a murit la Baku în decembrie 1907, iar Stalin l-a lăsat pe fiul său Iacov în grija socrilor. Activitatea sa revoluționară era supravegheată de ochranka, poliția politică țaristă, Stalin având deja la activ o deportare. În 1910, Iosif Djugașvili, pe atunci în vârstă de 32 de ani, e din nou deportat, la Solvicegoțk, în regiunea Arhanghelsk. Aici i se va fi născut un alt fiu, Constantin, pe care nu l-a recunoscut. Ajuns apoi la Vologda, considerată un fel de capitală siberiană, „el continuă să se țină după fustele țărăncilor”, după cum a spus Kotkin. Se cuplează cu o servitoare, Sofia Kriukova, dar și cu o camaradă revoluționară, Serafima Koroșenina, care curând însă a fost eliberată. Stalin atunci „a împrumutat-o” pe prietena unui alt tovarăș exilat, o adolescentă pe nume Pelaghia Onufrieva. În septembrie 1911, evadează și pleacă la Sankt Petersburg, unde e arestat imediat și trimis iar în exil. Ajunge la Turuhansk, unde în 1914 seduce din nou o adolescentă, pe Lidia Pereprighina, în vârstă de 13 ani, care rămâne gravidă. Copilul moare, dar după o vreme Stalin mai are un fiu cu Lidia, pe Alexandru, care supraviețuiește, dar care, ca și ceilalți doi frați mai mari, e abandonat de tată. Nu e exclus ca rolul auxiliar al femeilor în viața personală a lui Stalin, de până la consacrarea sa politică din anii ‘20, să fi putut avea o influență importantă asupra percepției de mai târziu a liderului sovietic privind violurile comise de soldații Armatei Roșii în înaintarea acesteia în Europa anilor ‘44-’45.

Înapoi la Beevor. Istoria folosită în scop politic.

Există așadar o inadvertență ireductibilă între ceea ce sunt înclinate să accepte sursele rusești și cele occidentale în privința numărului de victime ale violurilor Armatei Roșii. În cartea sa „Berlin. Căderea – 1945”, Antony Beevor a scris că „în total, se apreciază că au fost violate cel puțin două milioane de femei germane, unele – dacă nu cumva majoritatea – fiind supuse la violuri multiple”. Istoricul britanic nu spune încă cum a ajuns la acest număr; sarcina devoalării metodei de calcul, cum am văzut, a fost asumată de ambasada rusă.

Dar și demistificarea făcută de ambasadă poate fi la rândul ei demistificată. Putem admite că Antony Beevor nu ar fi procedat în cel mai scrupulos mod posibil. Dar ceea ce el își asumă, prin citarea surselor medicale, nu a fost numărul de două milioane, ci ”rapoartele principalelor două spitale berlineze”. Potrivit acestora, a scris el, numărul violurilor din acea perioadă, a verii anului 1945, a fost între 95.000 și 130.000. Un număr apropiat de cel avansat și de Tony Judt, și care pare așadar să fi devenit standardul academic în această statistică sumbră.

Ea vine să contrazică discursul oficial al Kremlinului, care insistă pe rolul „eliberator” al Armatei Roșii, ignorând abuzurile soldaților și ofițerilor sovietici și mai mult, ignorând cu totul sarcina din epocă, de a asista și garanta apariția în Estul Europei a „regimurilor prietenoase” cu URSS. Între propaganda sovietică și discursul actual al Kremlinului privind „glorioasa Armată Roșie” deosebirile nu sunt majore: războiul cu Germania nazistă și aliații ei este și acum, ca și atunci, denumit oficial drept „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, iar „denigrarea” rolului Armatei Roșii în cel de-al Doilea Război Mondial este în Federația Rusă și acum pedepsită prin lege cu până la cinci ani de închisoare. În aceste condiții, un compromis istoric între Moscova și Occident în privința violurilor comise de soldații sovietici în ultimele luni ale războiului este greu de realizat.

Chestiunile istorice sunt dezbătute, în general, între istorici, astfel încât ar fi fost de așteptat ca argumentele lui Beevor să fie demontate de colegi de-ai săi. În Rusia însă istoria este o chestiune de politică de stat și de politică externă, iar așa se explică și intervenția ambasadei în dispută. Moscova caută de ani de zile să impună propria variantă a istoriei, mai ales cu privire la cel de-Al Doilea Război Mondial, o istorie în care URSS apare strict ca victimă și care neagă, de exemplu, rolul de agresor jucat de aceasta până să fie atacată de Germania nazistă – capturarea unor teritorii ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, invadarea Poloniei etc. Meta-narațiunea istorică este parte din campania informațională purtată de Kremlin împotriva Occidentului și a foștilor săi sateliți est-europeni.

veridica.ro 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *