Cultură

60 de ani de la deportarile masive in Siberia

Scrisoarea de mai jos si fotografiile ne-au fost puse la dispozitie de cititoarea noastra fidela Tamara Batar, fiica Valentinei si a lui Iacov Ogurtov. Este inca o marturie, tipatoare la cer, despre calvarul comunist in cel de-al doilea val al deportarilor in masa a concetatenilor nostri, care a fost organizat de masina represiva stalinista la 6 iulie 1949.

 

Doi oameni pasnici, de aleasa tinuta sufleteasca, blajini si cu o cumsecadenie mai rar intalnita, precum si doi copii ai lor, au avut de indurat cosmarurile Siberiei si Kazahstanului, fara a intelege motivul pentru care au fost pedepsiti. Iata ce scrie doamna Batar despre parintii sai.

Tatal meu, Iacov Ogurtov, caruia toata viata i-am zis „papa”, era de nationalitate rus, get-beget, iar mama – moldoveanca de prin partile Orheiului. Tata a insusit la perfectie limba romana si o vorbea literar, fluent. Cand s-au casatorit, in 1939, mama era invatatoare in satul Semionesti (acum Semionovca), Causeni, iar papa il inlocuia pe directorul scolii de acolo. Au facut o nunta modesta, dar frumoasa si au inceput sa-si aranjeze viata familiara. Spre sfarsitul anului 1948, cand fratele meu mai mare, Vaniusa, implinise sapte anisori, iar eu abia ma nascusem, s-au inceput prigonirile. Pe papa au pornit sa-l hartuiasca: era dus pentru interogatorii ba la Chisinau (la KGB sau NKVD, cum se numea pe atunci), ba la ?antareni, unde se afla un fel de „stab” al acestora.
In una din zile, pe papa iarasi (pentru a cata oara!) l-au dus la Chisinau si l-au tot chinuit cu intrebari, invinuindu-l ca ar fi tradat doi partizani care se ascundeau, chipurile, in sat. Anchetator era unul Zealin, pe care eu, fiind copila, jurasem ca-l voi gasi si-l voi nimici. Acest anchetator l-a lovit pe papa cu o cheie de masina, grea, in cap, pentru ca nu-i conveneau raspunsurile. Una din frazele clasice, repetate ca reactie la refuzul lui papa de a accepta invinuirile, era urmatoarea: „??? ?? ???????, ? ???? ????????”, adica „de-ar fi omul, ca dosarul se va face”. Papa a fost condamnat la 25 de ani de inchisoare (lagar) ca „tradator” – o etichetare foarte raspandita in acele timpuri – si, la 2 februarie 1949, a fost dus intr-o directie necunoscuta noua. Mama a ramas fara sot, cu doi copii.
Reproduc mai jos o scrisoare-confesiune, pe care mama a scris-o in ultimul sau an de viata.

Tamara Batar

„Lucram in scoala de sapte ani din satul Festelita, r-l Causeni, ca sefa de studii, predand limba moldoveneasca, limba franceza si la clasele primare. Eram singura invatatoare in raionul Causeni ramasa in Moldova dupa 1940. Veneau tineri invatatori din Moldova de peste Nistru, care ne povesteau despre viata grea si despre deportarile care avusese (loc) acolo. Frica incepuse sa ne roada viata. Ajunsesem la apogeu: in noaptea spre 6 iulie 1949, ma trezesc cu batai la usa, iar in fereastra – lumina o lanterna, pe care si azi o vad… Eram cu copiii – baiatul, Vanea, de 7 ani, si fetita, Tamara, de 10 luni. Sotul, Ogurtov Iacov, fusese luat la 2 februarie 1949 de catre KGB.
Nu stiam ce sa fac, bataile in usa se inteteau. Cu frica, am deschis usa si au intrat 4 soldati care, intr-o rusa stalcita, ma anunta sa gatesc copiii de un drum lung. N-a durat nici trei ore, cand am vazut o masina mare care a stopat langa usa. Afara se lumina de ziua, se auzeau strigate, bocete, cainii latrau, se auzea ragetul vacilor. In casa au intrat patru soldati si presedintele sovietului satesc, ?urcan Vasile, care-mi facea semne sa fug. Pentru ce sa fug, si unde sa ma duc? Nu ma simteam cu nimic vinovata fata de Statul Sovietic. Pe la ora 11, ne-au scos cu masina din sat. Ajungand la marginea satului, ne-au oprit pentru a astepta si alte masini cu oameni. In masina noastra erau deja patru familii. Observam ca pe baiat incepuse sa-l cuprinda frica. Niste femei adusesera langa masina un cos cu visine. Baiatul alergase sa ia vreo trei visine, iar un soldat s-a repezit la el cu automatul, rasturnand cosul cu piciorul…
Pe fetita o alaptam, dar simteam ca mi se imputineaza hrana. In drum spre gara Causeni vedeam numai masini incarcate cu batrani, femei si copii, care tipau: unde ne duceti?! Ajunsi la gara, ne infricosasem de cele vazute: garnituri de tren cu vagoane pentru vite incarcate cu oameni… Ne-au luat si pe noi ca pe niste vite. In vagonul nostru eram 62 persoane. Mirosul de vite ne inadusea, baiatul se urcase pe niste saci, ai oamenilor care luasera faina, si se uita afara prin ferestruica cu gratii… Cand trenul se oprea, mai ales in camp, sutele de copii si batrani ieseau din vagoane pentru necesitatile corporale…
O intamplare chiar salbatica: sotia directorului scolii era gravida. Fiind luata si ea, au dus-o la spital, unde medicii au consultat-o, spunand ca va naste peste doua luni. Cand au adus-o la gara, a nimerit tocmai in vagonul al optulea de la noi, unde sarmana Maria Iacov Ciobanu a nascut peste vreo patru zile, pe niste scanduri din vagon. N-avea lapte sa hraneasca baietelul, si-atunci un soldat care ne pazea, venea zilnic de doua-trei si ma ducea sa alaptez baietelul. Eu incepusem sa hranesc fetita mea cu grisul pe care mi l-a dat Maria Iacovlevna. Cand soldatul m-a luat prima data, am rugat oamenii din vagon sa ia seama de baiatul meu, caci nu stiam unde ma duce. In sfarsit, cu chinuri mari – caldurile ne sufocau -, ajungem la gara Sumiha din regiunea Kurgan. Aici, pe sesul din fata garii, era o armata care s-a repezit la noi, de parca am fi fost niste salbatici. M-au repartizat in sovhozul „Bolisevik”, pe femeia cu nou-nascutul o duc in colhozul din Pricia. Cu toate rugamintile – ale mele si ale ei – n-au vrut s-o dea in sovhozul „Bolisevik”. Astfel imi scrie ea ca, a doua zi, copilul a murit de foame…
In sfarsit, ne-au dus in sovhoz, unde incep muncile grele. Eu nu eram obisnuita cu lucrul la constructii. Si nici la camp. Printre miile de lucrari, sapam un sant de 1,5 metri pentru canalizare, pentru conducta de apa.
Unde numai n-am lucrat? La sfarsitul anului 1953, incepusem sa lucrez la alimentarea tractoarelor si masinilor. Faceam 24 ore, ca apoi sa fiu libera trei zile, pentru a lucra in alta parte. Am lucrat si la turnatul „chirpicilor” de culoare rosie.

Singurul lucru bun a fost ca ne-au dat voie sa ne construim o casa, caci locuiam intr-o camera trei familii. Saptamanal, venea comendantul si semnam ca suntem prezenti. La inceput, fetita mea mergea la cresa, dar pe urma, cand a implinit doi ani, n-aveam unde s-o dau, caci nu era gradinita, o primeau sa stea numai cu cei „mici”, adica de un an.
Am trait greutati de nedescris. Iernile erau aspre, trebuia sa ne procuram lemn, cel putin sapte metri cubi. Pasle nu aveam, la lucru umblam mai mult cu incaltaminte de cauciuc (guma). Eram bucuroasa sa le cumpar copiilor incaltaminte veche de la copiii mai-marilor sovhozului.
Bucuria ne-a sosit in 1956, cand am fost eliberati, sa venim liberi in Moldova noastra draga…
Dupa GULAG, nu pot obtine casa, pe care mi-au lasat-o parintii la Orhei. Mi se motiveaza ca a fost nationalizata in 1951, dar in 1951 eu eram tocmai in Kurgan, de unde puteam sti ca o nationalizeaza ca „brosovaia” (parasita). Era casa parinteasca. Va spun adevarul!
V-am scris si parca mi-i mai usor pe suflet..
.

Valentina Ogurtova-Sergheeva

 

 

 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *