Istorie

„…în bătaia crivăţului de la Răsărit”

Scrierea materialului acesta mi-a fost dictată de o scrisoare:

„Bucureşti, 6 mai 1994

Stimate domnule Colesnic, mă numesc Octavian Vataman şi sunt fiul profesorului Paul Vataman din Soroca. Am citit cu multă emoţie cartea dv. Basarabia Necunoscută (vol. I), emoţia a fost cu atât mai mare cu cât am regăsit în carte fotografia tatălui meu şi reproducerea copertei cărţii sale Figuri sorocene.

Vă mulţumesc pentru această carte, ca român basarabean din categoria celor încercaţi de soartă.
Nu cred că ştiţi ce s-a întâmplat cu tatăl meu. A fost ridicat la 25 iunie 1941 şi a murit în închisoarea din Penza în iarna 1941-42, avea 42 de ani. Am aflat aceasta de abia în anii ’60 din mărturia unui sorocean care a fost cu el.
La 13 iunie 1941 am scăpat, fiindcă nu eram acasă, au fost însă deportaţi: sora mamei şi soţul (prof. Profirie Procopie) şi bunicii din partea mamei.

Pe tata l-au luat de la Ocniţa, unde am fost trimişi după ce ne-au dat afară din casă şi din Soroca.
În 1944, aveam 13 ani, ne-am refugiat în Ţară. Sunt inginer-constructor, lucrez şi locuiesc în Bucureşti. În cartea dv. am mai găsit nume de oameni, pe care i-am cunoscut şi care au fost în casa noastră ca: Pan Halippa, Petre Stati şi Apostol Culea. Dacă veniţi la Bucureşti, mi-ar face o deosebită plăcere să vă cunosc…

Vă mulţumesc încă o dată pentru cartea dv. şi sper să vă cunosc…".
Şi ca o completare firească a ajuns la mine prin mijlocirea profesorului universitar Aurel Marinciuc această „Autobiografie” scrisă de Octavian Vataman:
„Tatăl meu, Pavel Vataman, s-a născut la 30 octombrie 1899 în oraşul Soroca. Părinţii săi Panteleimon şi Elena Vataman provin dintr-o familie de răzeşi moldoveni după cum o arată şi numele: Vataman, pe vremea lui Ştefan cel Mare, era conducător de ceată de răzeşi în oastea domnească.

S-a născut în casa pe care o aveau bunicii mei pe dealul Sorocii, cam în faţa liceului agricol, în prezent dispărută. Bunicii erau de fapt din Zastânca unde aveau circa 20 ha de pământ, vie şi o gospodărie, puţin mai sus de podul Bikir, la intrarea în Zastânca.
În total au avut 8 copii: Elisaveta, Maria, Pavel, Andrei, Nicolae, Teodor, Daria şi Ana.

Tata mi-a povestit odată că de abia la vârsta de 15 ani şi-a dat seama că este român şi nu moldovean supus ţarului. Trebuie să menţionez că bunicii mei născuţi şi crescuţi sub ocupaţie rusească, nu ştiau nici un cuvânt în limba rusă, ca de fapt toţi locuitorii satului Zastânca.
După şcoala primară pe care cred că a urmat-o la Zastânca, tata a absolvit Şcoala normală de învăţători din Soroca, primind titlul de învăţător prin Certificatul nr.224/1 iulie 1919.

Pentru a urma facultatea a dat examene de diferenţă la Liceul „Alecu Russo” din Chişinău şi este licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filozofie – Universitatea din Iaşi, în istorie şi geografie, conform certificatului de absolvire nr. 469 dat în Iaşi la 2 martie 1925.
În anul 1924 a făcut armata cu termen redus (TR) în cadrul regimentului 8 Vânători şi din biletul de lăsare la vatră din 23 octombrie 1924 rezultă că a absolvit Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti cu gradul de sublocotenent.
A început activitatea la 1 noiembrie 1924 la Şcoala Normală din Vaslui, ca suplinitor, până la 1 septembrie 1925.
Începând cu 1 septembrie 1925 şi până în iunie 1940 a funcţionat ca profesor la Liceul A.D.Xenopol din Soroca. A fost membru al Partidului Ţărănist (Mihalache), nu ştiu din ce an, însă la venirea ţărăniştilor la guvern, a fost numit la 28 noiembrie 1928, director al Liceului A.D. Xenopol, funcţie ce a deţinut-o până la 8 decembrie 1933, conform procesului-verbal întocmit de cenzorii comitetului şcolar, profesorul Mitrofan Toma, Mihail Mojevelov şi Vladimir Bogdanovici prin care se apreciază „munca rodnică a domnului P. Vataman în calitate de director” şi se aduc mulţumiri.
Pavel Vataman s-a căsătorit pe 9 ianuarie 1929 cu Anna Zaher la Biserica din Rubleniţa.
Numele de Zaher a fost transcris fonetic din limba rusă, corect era Sacher. Bunicul Friedrich Zaher, conform certificatului de naştere al mamei, era supus german de religie luterană, iar bunica Eugenia era ortodoxă.

Au avut două fete: Anna (1902) şi Ludmila (1903), ambele fete au fost licenţiate ale Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cernăuţi.
Ludmila s-a căsătorit cu Porfirie Procopie, profesor de chimie şi fizică, originar din Hristici dintr-o familie înstărită.
A fost numit în 1933 director al Liceului A.D. Xenopol, funcţie ce a deţinut-o până în iunie 1940, era în Partidul Liberal.
Vreau să precizez că relaţiile între tatăl meu şi cumnatul lui Procopie, erau de strânsă prietenie.

Locuiam pe str. Heliade Rădulescu nr.19, în continuare era casa unchiului meu şi apoi a bunicilor Zaher, eram o familie unită şi fericită.
Despre activitatea politică a tatălui meu până în 1940 nu ştiu prea multe. După câte am aflat era şeful Partidului Ţărănesc al judeţului Soroca (membru al biroului judeţean – Iu.C.), am avut câteva fotografii ale tatei lângă Ion Mihalache la o Conferinţă Naţională a partidului prin 1936-1937, care a avut loc la Chişinău.
S-a ocupat foarte mult de ridicarea nivelului cultural al satelor prin şcoli, cămine culturale, biblioteci şi cursuri de agricultură pentru săteni.
Cum aveam obiceiul să mă ţin după tata, îmi amintesc de inaugurarea unor cămine culturale cât şi de câteva mitinguri electorale din 1937, la care bineînţeles nu pricepeam nimic.

Era un democrat convins, a luat de multe ori atitudine împotriva extremiştilor atât în ziarul local, cât şi în discursuri.
Ca profesor era foarte conştiincios şi sever, nu admitea nici un fel de intervenţii.
Prin anul 1936, a început să adune materiale şi să pregătească cartea „Figuri sorocene”.
A avut manuscrise şi documente basarabene de o extremă valoare printre care un act scris pe piele de viţel cu un sigiliu mare în ceară roşie de pe vremea lui Ştefan sau Petru Rareş. În februarie 1944, mama a primit o scrisoare de la Arhiva de Folklor a Academiei Române din care citez: „Vă rugăm să binevoiţi a le preda doamnei profesoare Tatiana Găluşcă-Crâşmaru, pentru a fi expediate împreună cu manuscrisele d-sale şi puse la adăpost la Arhiva de Folklor” (Arhiva de Folklor a Academiei Române, Biblioteca Universităţii, Sibiu, nr. 18 din 23 februarie 1944).

Documentele au fost încredinţate doamnei Găluşcă, nu ştiu ce şi unde s-a păstrat.
În casa noastră au fost multe personalităţi politice şi culturale ca: Pan Halippa, moş Ion Codreanu, Apostol Culea, prof. Mehedinţi, Petre Stati, Grigore Cazacliu (rezident Regal al Basarabiei între anii 1938-1940, coleg de facultate şi partid, prieten al tatei) şi mulţi alţii.
Îmi amintesc aprecierea prof. Mehedinţi dată oraşului nostru, a spus că „Soroca este Sinaia României”.
În 1940, după ocuparea Basarabiei, am rămas la Soroca. După părerea mea actuală, părinţii mei şi mulţi alţi intelectuali basarabeni, nu ştiau ce înseamnă în realitate regimul comunist din Rusia.

În cursul anilor ce au urmat m-am gândit de multe ori la această miopie politică. Era şi o lipsă de informare, dar a predominat, cred, dorinţa de a rămâne pe locurile natale şi de a servi în continuare cultura românească în Basarabia.
Din păcate, eroarea în aprecierea corectă a situaţiei reale a fost fatală, nu ştiau cu cine au de-a face!
Prin luna august 1940, am fost daţi afară din casă, tata şi unchiul Procopie au fost mutaţi la şcoala din Ocniţa (gară) unde ne-am mutat şi am locuit împreună.
Bunicii Zaher au rămas la Soroca, a fost ultima dată când i-am văzut.
În casa noastră s-a instalat noul director rus al Liceului Şciukin.
Pe data de 13 iunie 1941 a fost marea deportare a intelectualilor şi gospodarilor din satele Basarabiei. Dintr-o pură întâmplare, părinţii m-au dus pe data de 10 iunie 1941 la Cernăuţi, la doctor. Am plecat spre Ocniţa în dimineaţa zilei de 13 iunie 1941, pe străzi la Cernăuţi am văzut scene de groază, asemănătoare celor din filmele care prezintă ororile fasciste.
În gară erau trenuri cu vagoane de vite, pline cu oameni. În tren tata a întrebat pe un rus care era în compartiment cu noi, ce se întâmplă. Acesta a răspuns: „rasculacivaiut” (desculăcesc).
După 56 de ani aceste scene mi-au rămas întipărite în memorie ca şi cum s-ar fi petrecut ieri!
La Ocniţa nu i-am găsit pe unchiul şi mătuşa mea, Procopie.
Trenul cu mătuşa mea plecase, ştiţi că familiile fuseseră despărţite, m-am strecurat pe sub garniturile de vagoane de vite din gara Ocniţa şi l-am găsit pe unchiul Procopie.
Am dat mâna cu el prin pâlnia de tablă care servea de closet.
Între timp am aflat că au fost deportaţi din Soroca şi bunicii mei Zaher. Tata a fost arestat la Ocniţa pe 25 iunie 1941, la trei zile după începerea războiului, după care a fost mutat la închisoarea din Soroca şi de acolo mai departe.
Din mărturia lui Serghei Tinica, elev în ultima clasă de liceu la Soroca, ridicat de la şcoală cu un grup de elevi în momentul retragerii ruşilor, tata a murit de tifos exantematic în închisoarea de la Penza în iarna anului 1941-1942.
Cu Serghei m-am întâlnit în anul 1960, la Constanţa, când a venit din Kazahstan să-şi vadă părinţii şi surorile (tatăl Grigore Tinica a fost agronom la Liceul agricol din Soroca, iar mama, Melania, doctor).

După 50 de ani, în 1991, sora tatei Daria Scătean din satul Voloavele, a primit reabilitarea tatălui meu.
Dar distrugerea atâtor familii şi suferinţele îndurate cum şi de către cine mai pot fi reabilitate ?
Din familia noastră au fost arestaţi sau deportaţi următorii: Pavel Vataman, Porfirie şi Ludmila Procopie, Friedrich şi Eugenia Zaher în 1941, Andrei Vataman (fratele tatei, învăţător la Cosăuţi) în 1945, Natalia Vataman, soţia lui, fiul lor Vitalie şi bunica Elena Vataman în 1949.
Daria, sora tatei, care a fost ridicată de ruşi în 1945 din România şi trimisă la Chişinău, l-a văzut în gară la Chişinău pe fratele ei Andrei, între santinele. Daria a scăpat de deportare şi a fost trimisă la Zastânca.

Soarta celor deportaţi sau arestaţi a fost următoarea: Pavel – mort la Penza, bunicul Zaher a murit de foame undeva pe Ienisei în 1941, avea 72 de ani, Ludmila Procopie a ajuns la Novîi-Port unde a adus-o şi pe bunica Eugenia care a murit acolo în 1954. Procopie a murit la exploatările forestiere undeva în Karelia.
Andrei Vataman nu a mai putut suporta regimul detenţiei şi s-a sinucis la Magadan, soţia lui Natalia şi fiul Vitalie au rămas în Siberia până azi.

Ludmila Procopie a fost eliberată în 1956, nu s-a mai întors acasă, s-a stabilit împreună cu fiica ei Mariana la Rostov pe Don, unde avea o verişoară rămasă acolo din 1917.
Mama şi cu mine am plecat din Soroca pe data de 17 martie 1944 pe jos, cu hainele de pe noi şi o valiză de lemn cu actele familiei.
În perioada prigoanei basarabenilor în anul 1945 de către autorităţile sovietice în România, mama şi cu mine, preveniţi de comisarul poliţiei din Olteniţa, unde eram refugiaţi, am fugit la Bucureşti şi ni s-a pierdut urma.

Am plecat apoi în Bucovina la Câmpulung-Moldovenesc unde am urmat liceul Dragoş Vodă, apoi Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale din Bucureşti pe care am absolvit-o în 1956 şi am rămas la Bucureşti până azi.
M-am căsătorit în 1962 cu Ludmila Danielescu, născută în Chişinău, tatăl ei Vladimir a fost aviator militar, iar bunicul Pavel Danielescu a fost preot la Nişcani, lângă Călăraşi.

Soţia mea este tot inginer constructor, iar acum suntem amândoi pensionari. Mama a murit la 28 februarie 1977, la Bucureşti.
Aceasta este povestea unor basarabeni risipiţi ca frunzele copacilor în bătaia crivăţului de la Răsărit”.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *