Bineînţeles că am întrebat-o cum ar trebui să fie sentimentele ca să fie coerente. Și nu mi-a răspuns, spunând că nu are un răspuns cert. Vorbea despre un amestec de fericire şi suferinţă. Fericirea de a iubi atât de mult, suferinţa de a fi departe de cel drag. Oricum, ea însăşi era incoerentă în mărturisiri. Era obosită de suferinţele unei relaţii complicate, pe care cei din jur o privesc cu suspiciune. Timp de câteva zile am rămas cu gustul amar al incoerenţei de sentimente care o copleşise pe prietena mea într-un moment de cotitură.
Nu ştiu de ce. Poate pentru că uneori mă transpun prea mult în ceea ce trăiesc cei din jur. Poate îmi este mai uşor să mă gândesc la problemele celorlalţi decât la cele proprii… Ideea este că m-am trezit într-o dimineaţă cu o întrebare care a venit ca o încununare a frământărilor din ultimele zile: „Oare iubirea, în esenţa ei, este ceva coerent?”. Am încercat să îmi răspund singură, luându-mă pe mine însămi drept „cobai”. Şi am început prin a vedea de care parte mă aflu. Am sentimente coerente sau incoerente?
Eu atunci când iubesc simt că pot să ajung până la Lună şi înapoi, că nimeni nu îmi poate lua ceea ce simt, pentru că e ceva al meu şi e foarte coerent. Când sufăr însă, tot din iubire, simt că cerul întreg se prăbuşeşte peste mine, că pământul îmi fuge incontrolabil de sub picioare. Sufletul mi-e cuprins de haos. Deci – incoerenţă totală.
Iubirea îmi pare a fi singurul scop al vieţii omului pe pământ, singurul lucru care îi da coerenţă pentru că tot ce e bun se naşte în şi din iubire. Cu toate acestea, totuşi iubirea apare brusc, incoerent, fără construcţii premeditate. Iar atunci când dispare lasă în urmă un dezastru total, prin urmare – din nou incoerenţă.
Şi atunci? În ce constă, de fapt, coerenţa sentimentelor noastre? Pentru că nici atunci când suntem fericiţi, nici atunci când suferim îngrozitor din iubire nu suntem coerenţi… pentru că, de fapt, a fi coerent e ultimul lucru la care ne gândim atunci când sufletul o ia înaintea minţii.
Eu mi-am dat seama că răspunsul vine de la sine… sentimentele nu sunt niciodată coerente. Pentru că, dacă ar fi, nu s-ar mai numi sentimente, ci raţiune, iar în iubire raţiunea rămâne o utopie… inventată de cei care nu au iubit niciodată. Aştept să mă văd cu prietena mea, ca să îi spun că nu e nimic anormal în „incoerenţa” sentimentelor ei. Sau poate că tocmai în asta constă raţiunea – în raţiunea de a iubi.
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
